Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Norma centenară


Stagiunea centenară a ONB a prezentat și prima premieră a sezonului: Norma. O alegere curajoasă, dar problematică pentru orice teatru de operă din lume.

într-o vineri, 22 Octombrie, la Opera Națională București (premieră)
Vincenzo Bellini: Norma
Regie artistică, concept scenografic și mișcare scenică: Alice Barb; scenograf decoruri Adrian Damian; scenograf costume: Maria Miu; proiecții video; Dilmana Yordanova și Eftimie Gheorghe Ovidiu; coregrafie: Monica Petrică; asistent de regie: Claudia Machedon; asistenți realizare decoruri: Valentina Ivorciuc, Ioana Butnariu, Mălina Postelnicu, Ioana Groza, Steff Chelaru; asistent de coregrafie: Lăcrămioara Proca
Elena Moșuc (Norma), Daniel Magdal (Pollione), Ruxandra Donose (Adalgisa), Marius Boloș (Oroveso), Sidonia Nica (Clotilde), Andrei Lazăr (Flavio), Spirite ale pădurii: Emilia Turnescu, Andreea Dumitru, Elena Gogulescu, Silvia Bodeanu, Gabriela Durleci, Florin Mihalache, Răducu Milea, Octavia Cristea, Carmen Pândaru, Corina Lupescu; Spiriduși: Vanda Elena Rotaru, Constantin Miluță Rotaru
Copil: Ioan Mereanu / Ioachim Mereanu
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor cor: Daniel Jinga/Adrian Ionescu
Dirijor: Ethan Schmeisser

A fost o idee bună sau rea? Nici nu mai țin minte când s-a dat Norma la Opera Națională București, abia un concert la Sala Radio din 2015 este amintirea cea mai recentă. E limpede că orice iubitor de operă tânjește după un spectacol cu capodopera lui Bellini și, din acest punct de vedere, tentația de a o prezenta publicului a fost irezistibilă pentru managementul ONB, care își dorește un sezon de un nivel artistic fără precedent în ultimii 30 de ani. În același timp, este un demers riscant, pentru că neoclasicismul Normei cere soliști excepționali, cum nu se mai găsesc azi aproape nicăieri, și un regizor cu imaginație, ce poate completa vizual ceea ce lipsește interpretării vocale. Am încercat însă, în drum spre Operă, să-mi alung din minte vorbele lui Caragiale: „Uite! Îți dă Norma națională, cu vorba naționale, cu muzică națională, cu primadone și tenori naționali, cu maestru național, și toți cântă național. Ce mai vrei, mitocane?”.

Producția de la ONB trebuie privită din două unghiuri: ca produs și ca spectacol. Așa cum se vede și din caseta tehnică, echipa de creație e numeroasă, iar rezultatul manufacturii nu arată rău. Un cadru unic, având ca scenografie o platformă circulară pe post de templu druid sau de locuință a marii preotese, o cicloramă în sfârșit la standarde moderne, asigurând o calitate bună a proiecțiilor, și câteva crengi coborând la cerere pentru a sugera comuniunea cu natura a galilor, costumați simplu, de epocă, deși cu aparență mai degrabă medievală decât antică, toate aceste detalii înșirate pe hârtie arată că nu a fost o superproducție și că bugetul a fost, probabil, moderat. Dar nici o clipă n-a părut o producție ieftină sau provincială, ba chiar a fost creată iluzia că, din punct de vedere vizual, e la mai multe clase peste bricolajele penibile ale lui Mario de Carlo din ultimele stagiuni.

Daniel Magdal (Pollione), Elena Moșuc (Norma)

Însă acest cadru trebuia animat în toate sensurile, ca suflet și ca inimă, de un regizor, care a lipsit, din păcate. Alice Barb nu a avut nici o idee de nici un fel, ci doar o mare teamă: aceea că, Norma fiind o operă destul de statică, acest cadru trebuia umplut cu ceva. Și de aici începe o avalanșă de erori: o coregrafie nu doar inutilă ci și nepotrivită, de parcă am fi în Aida, doi pitici pe post de spiriduși pentru a susține ideea de feerie, dar care au introdus grotescul într-o dramaturgie care are în centru totuși perfecțiunea clasică elenistică a teatrului antic și, în fine, proiecțiile multimedia ale unor sfere celeste new age, de un gust foarte discutabil, dublate de niște așa zise efecte speciale ale unor fulgere și lumini stroboscopice ce însoțeau anatemele Normei. Și totuși cred că am identificat o idee, cea a schimbării culorii rochiei Normei din alb, atunci când personajul e  în timpul funcției publice, aceea de mare preoteasă, în roșu, atunci când viața personală interferează cu cariera, afectându-i KPI-urile, ceea ce e copilăresc de puțin.  În acest al doilea unghi, al dramaturgiei și al mișcării de scenă, totul a fost un fiasco.

Rezultatul este o producție frumoasă, dar plicticoasă. Am crezut că primul act nu se va mai termina niciodată. Premonitoriu, Daniel Jinga, directorul Operei, a scris un manifest în caietul program ce ar putea fi găsit peste ani în podul casei bunicilor, o scrisoare adresată generațiilor viitoare, anunțându-i că stagiunea centenară a ONB a intrat deja în istorie. Privind producția acestei Norma am avut senzația că asist chiar la o producție de pe vremea străbunicilor, de pe la începutul secolului XX, actualizată doar de tehnologia proiecțiilor video și a luminilor moderne, însă la fel de indiferentă față de teatru ca atunci.

Ruxandra Donose (Adalgisa), Elena Moșuc (Norma)

Salvarea ar fi trebuit să vină de la muzică, deși perspectiva unei distribuții de principali aproape sexagenari nu lăsa loc de prea multă speranță a unei epifanii. Și totuși, nu-mi pot închipui o soprană româncă mai potrivită pentru rolul titular decât Elena Moșuc, pentru simplul fapt că nu există încă. Dar Moșuc a etalat un vibrato în registrul acut atât de pronunțat, încât a aruncat la coș tot ce însemna inefabila și fluida linie de canto specifică lui Bellini, bazată pe fraze muzicale lungi, a căror frumusețe s-a pierdut aproape sistematic. Soprana s-a luptat din greu cu Casta diva, restituind notele, dar nu și poezia celebrei arii, continuând și mai nesigur în Ah! bello, a me ritorna. În general, notele grave n-au excelat, însă registrul mediu al sopranei a funcționat foarte bine, astfel încât nu s-a căzut în ridicol, ceea ce e o mică performanță. La care adaug că, odată depășită aria și cabaletta din primul act, soprana a cântat din ce în ce mai bine, terminând seara onorabil. Dar, sincer, prefer să nu vizitez celelalte distribuții, cu membrii ansamblului de la București.

În momentul în care a apărut Ruxandra Donose, diferența a fost foarte sesizabilă, aproape revelatoare. Mezzo-soprana a arătat ce înseamnă puritatea liniei lui Bellini, deși, și în cazul ei, vârsta a lăsat urme în voce. Adalgisa e un rol care poate deveni cel mai important dacă interpreta are un temperament ieșit din comun, însă acest temperament nu a fost la îndemâna Ruxandrei Donose, care s-a cantonat într-o rendiție corectă și frumoasă a vocalității personajului. În orice caz, ea a fost vedeta acestei premiere.

Despre Daniel Magdal nu sunt prea multe de spus. Același om de bază al ansamblului, trompetând glorios acutele forte, dar din confuzia verismului luat ca soluție universală pentru dificultățile belcanto-ului a rezultat un Pollione cu multe momente caricaturale. Din păcate, și Marius Boloș l-a cântat mai degrabă pe Ramfis din Aida decât pe Oroveso, doar prestanța fizică și vocală fiind insuficiente pentru a ascunde problemele de stil.

Ethan Schmeisser a dirijat atent. Uvertura a sunat de rău augur, pătrată și mediocră, dar ar fi nedrept să-l judec numai după asta. A echilibrat perfect scena cu fosa, soliștii n-au fost acoperiți niciodată (deși aici Bellini are un merit foarte mare). Mai mult, a reușit să tempereze corul, mare lucru, pe care nu l-am văzut reușit de mai nici un dirijor în ultimii ani după dispariția lui Stelian Olariu, se vede că experiența de maestru de cor a dirijorului a fost de folos. Astfel, Guerra! Guerra! a putut să-și atingă impactul necesar, iar discursul muzical să fie, în general, coerent. Orchestra a răspuns bine direcției muzicale, astfel încât puținele erori au fost neglijabile, având în vedere străduința de a cânta cât se poate de bine.

Nu pot să închei înainte de a remarca pozitiv atitudinea dlui Daniel Jinga, hotărât să nu capituleze în fața pandemiei, continuând să dea spectacole în aceste vremuri de spaimă. The show must go on nu e o vorbă în vânt în cazul Operei Naționale București. Iar aceste Norma cu Elena Moșuc și Ruxandra Donose capete de afiș merită văzute.

Un comentariu la “Norma centenară

  1. Pingback: Norma centenară | Alexandru Pătraşcu – Info Ciorogarla

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.554 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: