Inspirat de o idee din revista franceză „Diapason”, Leurs disques du moment, m-am gândit că ar fi cel puțin interesant să aflu ce muzică ascultă acasă sau în mașină artiștii români. Inaugurez astfel o nouă rubrică, pe această temă, cu o frecvență cel puțin lunară. Mulțumesc sincer dirijorului Tiberiu Soare (Orchestra Națională Radio) și tenorului Andrei Fermeșanu (Opera Națională Iași) pentru amabilitatea cu care au răspuns propunerii mele dar și pentru curajul de a deveni autorii episodului pilot al acestei rubrici.

Dacă electrizantul dirijor al falangei de la Radio, Tiberiu Soare, nu mai are nevoie de nici o prezentare, merită amintită măcar ultima sa apariție de mare impact, cu Norma de Bellini, cu Elena Moșuc și Teodor Ilincăi (dar și cu Jean Kristof Bouton și Iulia Merca).

Andrei Fermeșanu este foarte cunoscut în Iași, în primul rând. E un Nemorino care reînvie nostalgiile trecutului, un Don Ottavio cu adevărat nobil, două roluri care îi fac pe melomanii ieșeni să se dezlănțuie în aplauze. Nu pot decât să sper că și bucureștenii vor fi seduși de vocea lui cât mai curând.

Tiberiu Soare

Ce muzică ascult… Adică, în afară de The Dark Side of the Moon al celor de la Pink Floyd? E în CD player-ul mașinii mele și mă însoțește prin traficul pitoresc dâmbovițean.

Păi, mai am puțin și termin a nu știu câta oară integrala simfoniilor de Gustav Mahler dirijate de Leonard Bernstein la pupitrul New York Philharmonic Orchestra.

E una dintre fixațiile mele: revin o dată la câțiva ani la aceasta, așa cum se întâmplă și cu Maestrul și Margareta de Bulgakov sau poeziile lui Bukovski. În fine, integrala asta face parte din mine, iar finalul Simfoniei a IX-a e un reper în toată istoria cunoscută a interpretării muzicale. Am putut să văd odată un exemplar al partiturii cu însemnările lui Lenny: știi tu, intrări de instrumente, analiză ritmică, armonică, chestii de genul ăsta. Și pe ultima pagină își scrisese (pentru el însuși, acel „el” din timpul concertelor): „Have the courage to stay in 8!„. Adică „nu grăbi”, „exact așa de lent, ba chiar mai lent!”. Se ajunge acolo, în pagina finală, la destrămarea însăși a spațiului și timpului muzical, la un fel de „spumă cuantică”. Îți trebuie ceva curaj să lași lucrul ăsta să se întâmple, să nu dea buzna „latura ta de bun simț” care-ți spune să faci ceva, să salvezi unitatea de sens, simfonia, Muzica, Planeta… Mă rog, chestiune „tare”, nu jucărie! De aceea nici nu pot să ascult muzică simfonică sau de operă la volan: îmi captează toată atenția. Prefer rock-ul de calitate sau hip-hop-ul cu mesaj pentru cei cu IQ/BQ peste 100.

Andrei Fermeșanu

Probabil că nu e nici o surpriză faptul că ascult L’italiana in Algeri – o operă de referință din creația lui Rossini, cu a cărei muzică sunt „obligat” să mă familiarizez, pentru că voi interpreta curând celebrul și dificilul rol al lui Lindoro. Audiția muzicii din L’italiana are astfel și un scop didactic, dincolo de plăcere, și atunci e important pentru mine ca imprimările să fie de referință. Dintr-o listă comparată a acestora m-am oprit la două interpretări cu care rezonez:

Dincolo de numele celebre din cele două distribuții, acoperite de nimbul legendei, cele două versiuni audio ale operei lui Rossini sunt impregnate de un suflu stilistic perfect. Lindoro, prin filtrul vocal al lui Francesco Araiza, este reprezentarea eleganței și rafinamentului canto-ului rossinian. De cealaltă parte, Cesare Valletti oferă un regal al timbrului nostalgic pus în slujba unei muzici pe cât de inspirată, pe atât de dificilă din punct de vedere tehnic. Deși reprezintă idealuri a căror reeditare pare imposibilă, frumusețea celor două reprezentări artistice îmi hrănește dorința de a aspira spre culmea care animă atâtea și atâtea generații de interpreți.

Și apoi, la ce să ne raportam, dacă nu la idealuri?