Două soprane despre care nu se mai poate spune aproape nimic, în România.

Pe Elena Moșuc am avut plăcerea s-o vedem și s-o ascutăm, acum un an, de două ori ca Violetta Valéry, uluitoare de fiecare dată, la Iași și București, iar acum nici o lună, iubind-o, desigur, cu sufletul la gură, la Sala Radio, în Norma de Bellini. O Mare Preoteasă druidă, anti-callasiană, dar la fel de inclasabilă. Și cu atât mai surprinzătoare în concertele ei recente de operă și muzică fado. Și o bijuterie, albumul Donzetti Heroines, pentru a o avea oricând aproape, numai a noastră, imaginându-ne că suntem cu ea, la Scala, într-o scenă a nebuniei pe care nu ne-o putem scoate din minte. Elena Moșuc se află la apogeul carierei sale, pentru că în lunile următoare va fi, pe rând, Micaela din Carmen, dar și Lucia di Lammermoor la Teatro alla Scala, Luisa Miller la Teatro San Carlo din Napoli și, din nou, Violetta Valéry la Liceu Barcelona…

Cellia Costea este solistă a Operei din Atena, dar cu multe apariții în Italia, în mod special. Recent, a fost Cio-Cio-San din Madama Butterfly la Pavia și Como, După ce am văzut-o ultima oară într-o splendidă Tosca, la București, o așteptam deja de trei ani să revină, singura consolare fiind o excelentă Elisabeth di Valois pe un DVD cu Don Carlo, unde strălucea peste întreaga distribuție. Azi, numărăm zilele până la o nouă întâlnire cu ea: în curând (19 și 21 martie), va fi Aida, doar pentru noi, la ONB.

Cellia Costea: Max Reger și muzică pe măsura romantismului meu…

Am descoperit de curând muzica unui compozitor minunat: Max Reger. Mi-a recomandat-o un bun și talentat prieten, dirijor. Suita romantică Op.125 mă fascinează, dar și Concertul pentru vioară sau cel pentru pian. A scris în jur de 280 de lieduri! Mi-ar face mare plăcere să pot cânta într-o zi unele dintre aceste bijuterii muzicale.

Operă nu ascult în timpul meu liber. Doar atunci când pregătesc un rol, încerc să ascult mai multe versiuni din curiozitatea de a vedea abordări diferite ale aceleiași muzici și ale aceluiași personaj.

Sunt o fire foarte romantică, așa că, atunci când vreau să mă relaxez, ascult Josh Groban, Lara Fabian, Cesaria Evora și Lorenzo Jovanotti.

Elena Moșuc: Fado este opera în miniatură…

N-o spun eu, o spune Plácido Domingo, dar CD-uri ascult permanent, opera sau fado, sau muzică pop de calitate, precum Céline Dion.

Dar nu există săptămână să nu ascult opera și fado, marile mele iubiri. Zilele acestea m-am bucurat de niște interpretări excepționale cu arii de operă în interpretarea unor mari soliste pe care le iubesc și de la care „am furat” multe idei minunate. Ca de obicei, m-au impresionat în mod special inegalabila Maria Callas și regina pianissimilor, pentru mine, Montserrat Caballé. Eu continui această linie de interpretare a lui Caballé, nu vă puteți imagina câtă plăcere îmi face să cânt acele acute suspendate care îți dau impresia că timpul se oprește în loc! Iar Callas rămâne mereu impresionantă prin modul în care știe să-și adapteze vocea la diversele roluri abordate: într-un fel cânta Elvira din Puritanii, în alt fel Norma. Am ascultat zilele acestea aria din Vecerniile siciliene de Verdi, „Merce, dilette amiche”, cu Maria Callas, și m-a impresionat modul în care știe să-și facă vocea lejeră pentru acest bolero care cere o facilitate neobișnuită în schimbarea registrelor. Vocea ei este atât de flexibilă, așa cum cere un cânt natural și frumos. M-a impresionat grozav interpretarea marei Montserrat Caballé în aria Elisabettei din Don Carlos: „Non piangere mia compagna” și în special știința ei de a-și doza respirația pentru a susține sunetul final într-un pianissimo îngrozitor de lung !!! De admirat !!!

De asemenea, am ascultat aria Minei din opera Aroldo: „Oh, cielo/ Dove son’io”, în care frazele pe o respirație infinită sunt remarcabile… Știe să-și moduleze vocea într-un fel unic. Astăzi nu mai există, din păcate, astfel de cântărețe preocupate de filigranul interpretărilor… Am ascultat diverse arii din opere de Verdi, precum Il corsaro, Un ballo in maschera, Macbeth, Il trovatore (o iubesc pe Leyla Gencer, unică! ne-a lăsat niște interpretări superbe !!!), I due Foscari, Attila (cu inegalabila Beverly Sills ), I masnadieri (Joan Sutherland, o adevărată mașină de cânt, perfectă pur și simplu !), Ernani, La battaglia di Legnano. 

Chiar astăzi am ascultat integral opera La rondine, o transmisiune din 1985 de la New York City Opera, care o avea pe Beverly Sills ca manager pe vremea aceea. În rolul Magdei am descoperit-o pe Elisabeth Knigton, o voce frumoasă, bine condusă și, din punct de vedere tehnic, pusă foarte bine la punct. A fost și emoționantă în acel spectacol, deși mă așteptam la mai mult. Probabil pentru că și opera are o anumită plictiseală, de aceea un pic mai mult de temperament mi-ar fi făcut bine.

Ascult foarte mult fado. Și cel mai mult ascult cu prietenul meu Gonçalo Salgueiro, cu care am făcut deja cinci concerte OPERFADO, concerte la care noi ținem foarte mult. Gonçalo este atât de sensibil în interpretările sale încât mă inspiră foarte mult. Are o voce foarte frumoasă, caldă, care reușește cu ușurință să treacă în diverse registre și care știe să plângă autentic atunci când interpretează o melodie tristă. Gonçalo iubește opera de când avea 4 ani și a văzut primul său spectacol cu Madama Butterfly, iar influența aceasta clasică și-a pus amprenta în mod hotărâtor asupra carierei sale de solist fado, în cântul său elegant și charismatic, total opus stilului colegilor săi. De fapt, cântăreții antici de fado cântau în aceeași manieră pe care o are Gonçalo astăzi: simplu, elegant, sensibil! El a făcut recent înregistrări noi pentru un CD care va apărea în curând și în ultimele zile chiar mi-a trimis câteva melodii fado pentru a-i spune și părerea mea. Am ascultat și câteva melodii superbe de pe ultimul sau CD: Naquele tempo, Como chuva em agosto, Meu amor d’uma hora, Sou moinho abandonado, Quis deus que fosses Maria.

Aceasta împletire de arii de operă cu fado și musical în concertele noastre este foarte binevenită și frumoasă, întrucât aceste genuri muzicale spun același lucru într-o formă diferită. Și dacă eu am spus într-un interviu că aria „Vissi d’arte” este un fado, am spus-o din punctul de vedere al emoției transmise și nu al formei. Bineînțeles că ariile nu pot fi altceva decât arii de operă scrise de compozitori într-un anumit mod, dar tristețea exprimată te face să lăcrimezi exact așa cum se întâmplă în melodiile fado. Iar dacă Gonçalo a spus că, de fapt, și Maria Callas era o fadistă, era tot din același punct de vedere. Era foarte emoționantă, vocea ei plânge mereu în ariile triste pe care le interpreta. E foarte rar să întâlnim o voce care poate fi capabilă să plângă atunci când cântă… pentru că atunci este fado! Dar nu din punctul de vedere al formei, ci al emoției transmise de aria respectivă prin intermediul unei voci precum avea Callas.

Și pentru a face mai multă lumină în legătură cu aceste concerte OPERFADO, aș vrea să vă prezint ce am scris în acest sens în programul de sală de la Iași și de la Sibiu, pentru a lămuri exact publicul DE CE Gonçalo și cu mine am hotărât să facem acest lucru.

Fado : Glasul pasiunii

Devenit emblemă a sensibilității lusitane, fado-ul este mult mai mult decât un gen muzical. După cum sugerează și numele care i s-a dat, el este un mod tulburător, cu totul aparte, de a comunica răscoliri profunde ale sufletului, contemplări pline de tragism ale sorții (fatum) omenești, cărora le dă glas un adevărat artist liric (poeta vates, „poet vizionar”, „profet”). Asemenea unei Păsări Phoenix, acesta se lasă mistuit de dor (saudade) şi de melancolie, de focul sacru al muzicii şi al poeziei.

Cu origini care se pierd în trecutul îndepărtat, fado-ul s-a cristalizat în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când spațiul portughez a fost „cucerit” de farmecul copleșitor al  romantismului. De atunci și până astăzi (când este inclus în Patrimoniul Cultural UNESCO – poate nu întâmplător, împreună cu doina românească), el continuă să fascineze oamenii (cântăreți şi ascultători, deopotrivă) cu aura lui aproape mistică de durere sublimată, de înălțare prin nestrămutată credință deasupra zbuciumului din această lume și de dobândire prin smerenie a cununii martirice. Pentru publicul din România, o întâlnire cu fado-ul  este, în egală măsură, un prilej de a se întâlni cu frumusețea autentică, dar și cu moștenirea spirituală a unor frați de suflet. Reunirea pe scenă a două voci provenind din cele două extreme ale romanității ar simboliza cu pregnanță înrudirea de gândire și de simțire a românilor cu portughezii.

A cânta fado înseamnă a te dărui în totalitate artei ca formă supremă de a exista, înseamnă asumarea fără rezerve a unei ascetice purificări (catharsis) – lucru știut și îmbrăţişat cu toată fiinţa, de-a lungul timpului, culminând cu minunata Amália Rodrigues, cea care a dat faima internațională acestei arte… În urmă cu 14 ani, tânărul Gonçalo Salgueiro, artist liric de formaţie clasică, a ales să slujească şi el, cu toată dragostea, acest cânt pasional, încărcat de vibraţie emoţională. Din 1999 şi până în prezent, el a apărut cu mare succes în varii spectacole muzicale şi a realizat trei CD-uri de gen, pentru care a reluat teme mai vechi de fado, a creat altele noi, pentru care a scris şi versuri emoţionante, remarcându-se ca un veritabil deschizător de drumuri în muzică şi ca un poet rasat, sensibil, şi câştigând astfel cohorte de fani. Nenumărate sunt aparițiile sale televizate și în diverse musical-uri, rolul de suflet în acest gen fiind Jesus din „Jesus Christ Superstar” și toate acestea l-au așezat în rândul celebrităților. Devenit un star fado în Portugalia, Gonçalo Salgueiro este cu totul devotat memoriei Amáliei Rodrigues, al cărei urmaş este considerat a fi, şi se străduieşte neobosit să perpetueze, reinterpretându-le, melodiile făcute celebre de cea supranumită „Rainha do Fado”, „regina fado-ului”, dar nu se mărgineşte la repertoriul „standard” al acesteia, ci caută, în acelaşi timp, să readucă în atenţia publicului melodii ale ei pe nedrept intrate în uitare sau intrate cumva, pe nesimţite, în „patrimoniul public”.

Ca solistă de operă, eu cunosc din plin bucuria de a fiinţa în lumea artei, de a trăi „în pielea” eroinelor pe care le întruchipez pe marile scene ale lumii. Apropierea de fado a fost pentru mine un dar neaşteptat şi de preţ: mi-a catalizat disponibilităţi încă latente, mi-a descătuşat resurse lirice nebănuite, mi-a mijlocit descoperirea unor subtilităţi şi profunzimi aparte în melancolia, tristeţea sau durerea sufletească pe care le redau în spectacol prin intermediul rolurilor interpretate. Indiscutabil, opera rămâne marea şi definitiva mea pasiune artistică. Sunt şi îi voi fi mereu dedicată, trup şi suflet, tinzând neîncetat spre excelenţă şi beneficiind cu deschidere, fără prejudecăţi, de orice prilej de creştere, de desăvârşire a artei mele interpretative. Sunt convinsă (iar reacţiile entuziaste ale publicului îmi dau dreptate) că intuiţia mea în acest sens este corectă: de exemplu, în apariţiile cele mai recente în Traviata, am fost, şi datorită familiarizării mele cu fado-ul, o Violetta tot mai complexă, tot mai dramatică şi mai misterios captivantă. Mi-am dorit foarte mult să cânt fado în premieră pe o scenă românească, împreună cu rafinaţi profesionişti portughezi. Este o mare fericire pentru mine să pot să împărtășesc cu „publicul de acasă” această experienţă solistică inedită de a interpreta fado și aptă să contribuie semnificativ la îmbogăţirea mea sufletească şi la continua mea perfecţionare ca om şi ca artist. Un mare prieten, muzician, Jean François Taillard, din Orchestra Simfonică din Basel, a orchestrat pentru noi mai multe piese pentru a se împleti cât mai bine cu muzica fado cu opera. Iar cea mai asemănătoare unei arii de operă este o cantilenă fado, care mă emoționează de fiecare dată când o cânt, intitulată Solidão…

Concertele mele cu Gonçalo de până acum au fost evenimente de unicitate mondială, unind opera cu fado și musical, evenimente care au rămas cu siguranță în inima celor care ne-au urmărit până acum pe renumitele scene de la Iași, Sibiu și în templul muzicii de la Ateneul bucureștean.