— Cum ți s-a părut?

— A fost foarte frumos. Dar… aș fi vrut să fie mai mult decât frumos.

— Iar o să începi cu Maria Callas? E moartă! E tardiiii!…. Râse, dând din mână a plictiseală.

— Nu, nu, mă gândeam la Verdi. Despre el e vorba aici.

— Adică?

— Bun, am tot sporovăit în pauză despre compasiunea pe care o arată Verdi unei curtezane de lux, ții minte? Și despre privirea acuzatoare adresată societății care o constrânge pe Violetta să se întoarcă la statutul de femeie-obiect, folosită în schimbul banilor. Și de faptul că publicul ar trebui să se simtă vinovat pentru această atitudine, tocmai pentru că o împărtășește în continuare.

— Așa, și te-ai decis tu să fii un exemplu de ținută morală…

— Nu, nici vorbă. Dar pune-te în pielea lui Verdi pentru o clipă. Vorbim de o epocă în care sexul era un tabu. Dacă n-ar fi existat nici Dama cu camelii și nici La traviata și ai fi Verdi și ți-ar veni azi ideea să scrii o operă cu un subiect asemănător, atunci pe cine ai avea în minte?

— … Ha! Uite, nu m-am gândit la asta! Aș alege ca model pe… pfff! Păi există un model, azi? La noi? Sau în lume?

— Haide, n-o mai ocoli! Ar trebui să-ți vină în minte imediat măcar un nume. Nu există azi prostituate de lux?

— Daniela Crudu? Fii serios!

— Da! Și toate fetele alea duse la DNA. De ce te miri?

— Păi, în primul rând că Violetta Valéry avea un salon, se mișca în înalta societate, mergea la teatru și la operă etc. E mare diferența, nu poți compara…

— Zău? Adică o prostituată de lux de azi, care apare la TV tocmai pentru a fi mai vandabilă, exact ca un produs de lux, nu se mișcă tot în înalta societate? Atâta câtă e…

— Ba da… Chiar! Așa e!

— Ei bine, de asta aș fi vrut să fie mai mult decât doar „foarte frumos”. Încearcă să declari public, printr-o compoziție care ajunge cel mai mare succes din lumea operei, că ție îți pasă de o prostituată de lux (căci măcar una dintre ele ar putea avea un suflet) și că societatea în care trăiești este de fapt vinovată pentru necazurile ei. Încearcă să vezi dincolo de tabloid. Oare nu cumva o Bianca Drăgușanu (nu neapărat ea însăși, vreau doar să ai un chip asociat cu această idee) s-a măritat tocmai ca să iasă din acest mecanism al indiferenței și al lăcomiei masculine? Al bogaților care sunt dispuși să plătească bani numai ca să posede o fată frumoasă, căreia nu-i pot accepta fericirea? Asta sună a discurs de stânga, e adevărat. Azi liberul arbitru este o valoare mai prețuită decât acum 150 de ani și totuși unele obiceiuri nu s-au schimbat. Și-atunci de ce să mergem la operă cu acest sentiment calofil? De ce să ne imaginăm că Violetta Valéry este o doamnă, sau o zână, sau poate chiar o virgină? Și ce e mai rău… cum ar fi dacă însăși soprana crede același lucru despre personajul ei?

— Hahahaha! Hai că-i bună asta! Dar așa e. Am ajuns acasă. Te las. Tu ce faci?

— Nimic. Mă duc acasă și citesc. Nu mai cântă nimeni precum Callas.

— Sau precum soprana aceea, M.V…. Îți amintești? Ai avut o idilă cu ea. Mai ții minte, nu erai încă însurat și am fost pe munte, eu eram cu… iar tu cu viitoarea soprană?

— Când am fost atunci pe munte, eram student… Ei bine, evident că nu-mi amintesc!

— Hahaha! E bună asta! Evident că nu-ți amintești… Ești un domn, serios! E o replică bună, am s-o țin minte. Mă lași s-o folosesc?

— Haide, noapte bună!

Cum să nu-și amintească? Nu atât excursia de pe munte, cât imensa plictiseală a conversației cu ea. Bovarismul insuportabil al discursului ei. Falsul întregii lumi în care-și imagina că trăiește. Gustul foarte îndoielnic pentru rochiile de epocă pe care le îmbrăca pe scenă. Perucile pe care le adora și despre care era în stare să vorbească ore în șir. Cum era posibil ca o voce atât de frumoasă să iasă dintr-o inteligență atât de mediocră? Singura consolare și singurul motiv pentru care mai rămăsese cu ea, pentru o vreme, era sexul.

Cu mulți ani în urmă, când era foarte tânără, reușea să sucească privirile și fantasmele bărbaților care treceau pe lângă ea, exact ca în versurile valsului Musettei din La bohème. Obișnuia chiar să glumească pe tema asta, recitând prietenilor versurile traduse ale ariei lui Puccini, lăsând inițial să se înțeleagă că le-ar fi improvizat ea:

Când merg, 
când merg pe stradă,
bărbații întorc capul, zgâindu-se la mine,
sorbindu-mă din cap până-n picioare.

Zâmbesc răutăcios văzându-le dorința
scăpată din privire,
ce poate desluși cu ușurință
ascunsul corpului meu gol.

Era înaltă și suplă, cu un păr negru care îi cădea pe umeri, învolburat și ascunzându-i ovalul perfect al unei figuri cu trăsături ferme și o piele foarte albă. Era, bineînțeles, foarte cochetă și conștientă de adâncul privirii ei, din spatele unor ochi albaștri și mari.

El o cucerise destul de repede, pentru că se îmbrăca elegant, iar banii nu-i lipseau. Conversația lui sofisticată o tulburase de câteva ori, astfel încât nu i-a rezistat mai mult de trei săptămâni. Și totuși, banalitatea ei intelectuală îl ținea la distanță. Sigur că-i vorbise pasionat despre ce înțelege el din muzica lui Mozart sau Puccini, dar pur și simplu tânăra soprană nu voia să amestece deloc visarea în studiile ei muzicale. Era la începutul carierei și toate evaluările pe care trebuia să le treacă se rezumau la reproducerea cât mai aproape de perfecțiune a partiturii și a indicațiilor regizorului. Cânta plat, roluri de început. Era o Musetta de-a dreptul frigidă, pozând în mare doamnă, o Susanna lipsită de orice spontaneitate, o Micaela care-l pierdea pe Don José în favoarea lui Carmen de la primele note, o Zerlina de care Don Giovanni părea că se plictisește…

Ultima noapte împreună a fost singurul moment de care își mai amintea cu emoție. Decizia de a se despărți de ea era luată de multă vreme. Continuau însă o relație care trena, ea – indiferentă, iar el cu plictiseala celui care așteaptă lângă bagaje ca trenul să ajungă la peron și să îl ducă mai departe.

Veneau de la o petrecere a unor prieteni care locuiau în afara orașului. Băuseră amândoi destul de mult, până când totul devenise puțin neclar, așa că el alesese un drum de țară, sperând să nu întâlnească poliția rutieră. Afară începuse să se lumineze, când se treziră deodată în mijlocul unui câmp de maci. Era imens: flori roșii cât vedeai cu ochii, până la linia orizontului, în mijlocul unei câmpii departe de orice așezare omenească. Nici țipenie de om pe drum.

Trase mașina pe un drumeag și opri motorul.

— De ce te-ai oprit? îl întrebă ea, trezită din picoteală.

— Acum. E mult prea frumos ca să nu…

— Ca să nu ce?

— Dă-te jos din mașină. Hai să ne uităm la florile astea.

Era cald și plăcut. Florile abia începeau să-și desfacă petalele. Înaintară printre ele sute de metri. Mașina, drumul nu se mai vedeau. Mergea în urma ei. O mușcă de gât cu gura uscată de dorință:

— Dezbracă-te! Acum!

Avea o privire atât de secată de orice alte gânduri, încât tânăra nu spuse nimic. Își luă în serios rolul de obiect al dorințelor tuturor bărbaților din lume și începu să se dezbrace, încet.

— Acum cântă! Nu contează cum, dar cântă!

— Quando m’en vo….

— Nu asta. Habanera. 

Zâmbi cu gura până la urechi.

— L’amour est un oiseau rebelle, continuă ea, mișcându-și fundul în ritmul muzicii, în timp ce-și lăsa fusta să-i cadă.

Se îmbrățișau și se dezbrăcau reciproc, în timp ce melodia continua în surdină, întreruptă din când în când de țipetele ei de plăcere, atunci când o mușca ușor de sâni, sau îi strecura mâna între coapse.

— L’amour….  L’amour…  L’amour…  L’am… ah!

— Continuă să cânți, îi spuse, în timp ce începu să se insinueze între picioarele ei.

— Nu pot așa, trebuie să stau eu deasupra, îmi trebuie diafragma liberă dacă vrei să și cânt. Să știi că nu e ușor și mă și distrage. Haide, lasă-mă cu obsesia asta! Asta-i o fantezie de obsedat.

— Dacă nu cânți, plecăm. Ia-o ca pe o mică perversiune. E greu? Înseamnă că e puțin sado. Îți și place? Atunci e puțin maso.

Se lăsă pe spate. Ea deasupra, în timp ce se încolăcea peste el, întrebându-l:

— Ce alege domnul?

— Mon cœur s’ouvre à ta voix… 

Începu să cânte. Făceau dragoste cu mișcări lente, în ritmul ariei. Încercau să-și controleze plăcerea, făcând-o să crească treptat, odată cu notele tot mai înalte:

— Verse moi…  Verse moi… L’iv… resse!

Se opriră puțin pentru săruturi și mângâieri:

— Ainsi qu’on voit des blés… recită el gâfâit, reluând mișcările.

— … les épis onduler, sous la brise légère…

Era nebunesc. Controlul îl pierduseră demult. Muzica era tot mai alăturea de note și mereu întreruptă de gemete și gâfâieli. Orice atingere îi cutremura. Nici măcar nu se mai puteau privi.

— Ah! Réponds à ma tendresse! Ești nebun, să știi…

Nu mai era nimic, în afara unui vertij imens. Macii înfloriseră de tot, pe neașteptate, oferindu-se privirilor lor, așa cum o femeie își desface picioarele în fața iubitului.

— Verse-moi…Verse… Aaaaah! Mario! Mario!! Mario!!!

Abis. Leșin. La petite mort. Trupuri transpirate. Spasm. Fluide amestecate cu sudoare. Flori de mac lipite în cele mai intime locuri ale corpurilor. Adierile de vânt le făceau pielea de găină și le dădeau o senzație neobișnuită de plutire.

În mașină, evitându-și privirile:

— N-o să cânt așa niciodată! Dacă tu ai o imaginație bolnavă, asta nu înseamnă că… Îți bați joc de tot! Tu știi câtă muncă e?

— Să schimbi Saint-Saëns cu Puccini… da! Am crezut că mor de plăcere!

— Ești un porc! Nici măcar nu mai țin minte…

A fost ultima dată când au mai stat unul lângă celălalt.

Vreo zece ani mai târziu, la Teatro alla Scala, își luase bilet la Traviata. Primadona care trebuia să fie Violetta Valéry a anulat reprezentația, anunțul s-a făcut chiar înaintea începerii spectacolului. A fost mai degrabă neplăcut surprins să afle că înlocuitoarea era chiar ea.  Avea succes mare, dar, de fiecare dată când o auzea la radio, schimba canalul, pentru că vocea ei continua să nu-i transmită nimic. După fiecare spectacol în care apărea, presa titra entuziasmată despre seducția neobișnuită a Musettei ei, sau despre o Susanna care îl justifica perfect pe contele Almaviva, despre o Micaela care făcea de neînțeles preferința lui Don José pentru Carmen, sau despre singura dragoste adevărată a lui Don Giovanni, care ar fi fost Zerlina. Ceva se schimbase însă în sensibilitatea lui, căci nu reușea deloc să perceapă acest sex appeal al unei vocii care înnebunea lumea operei. De data asta debuta în La traviata chiar la Teatro alla Scala, unde acest rol era fetișizat de amintirea Mariei Callas.

A fost un triumf. La finalul primului act, după un Sempre libera care a făcut teatrul să urle de plăcere, se simțea singurul om incapabil să perceapă erotismul acestei voci. Un american care se înroșise tot de atâta strigat și aplaudat se întoarse și îl privi mirat de impasibilitatea lui:

— My God! That’s a fucking vagina singing out there!