Într-o vineri, 13 martie 2015, la Ateneul Român
Johannes Brahms: Uvertura tragică, opus 81
Ralph Vaughan Williams: Concertul pentru tubă și orchestră
Ionel Dumitru: Dans românesc nr. 2 pentru tubă și orchestră
Dmitri Șostakovici: Simfonia nr. 5, în re minor, opus 47
Solist: JUNG SIEGFRIED
Dirijor: WALTER HILGERS
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Un concert inedit dar foarte atractiv al Filarmonicii George Enescu nu a reușit să umple auditoriumul Ateneului. Păcat, ar fi meritat mult mai mult public. În aceste condiții, cum putem să mai protestăm că Sala Palatului  nu e potrivită pentru un concert simfonic?

Un program care te provoacă la tot felul de conexiuni metafizice: o uvertură tragică, urmată de un recital de tubă. Și, din perspectiva apocalipticei simfonii a lui Șostakovici, tuba capătă semnificația unei tuba mirum, trâmbița Arhanghelului Gabriel care anunță sfârșitul lumii. O convenție a imageriei escatologice pe care numai muzica te poate face s-o reevaluezi. „Tuba”, în limba latină, înseamnă „trompetă/trâmbiță”, deși instrumentul pe care-l cunoaștem sub denumirea de „tubă” este cel mai grav dintre alămurile unei orchestre. Iar atunci când este pus să cânte concertul lui Vaughan Williams… acest sunet grav capătă o culoare atât de intensă, dar atât de mângâietoare, încât numai așa îți poți explica de ce aceeași trâmbiță biblică poate anunța și nașterea lui Hristos (căci „Buna Vestire”, care se va sărbători foarte curând, pe 25 martie, este tot opera Arhanghelului Gabriel).

Îmi asum fără probleme strâmbăturile din nas ale ateilor, agnosticilor și ale laicilor extremiști; e singura explicație pe care o pot găsi pentru acest paradox al tubei: un instrument capabil să genereze un sunet cald și învăluitor, cu aparența unui brocart greu și mătăsos, în părțile solistice (Bydlo din Tablourile lui Mussorgski e doar un exemplu), sau o ritmică violentă, precum lovitura unei săbii, în ansamblurile unei simfonii (Simfonia fantastică de Berlioz e un alt exemplu imediat).

Un amănunt care nu era observabil din afiș: pe lângă solistul Siegfried Jung, aseară am mai avut pe scenă încă doi tubiști. Dirijorul Walter Hilgers a activat multă vreme ca tubist în tot felul de orchestre germane, dar mai ales în Wiener Philharmoniker și Bayreuth (nu e ceva neobișnuit, Tiberiu Soare e tot tubist ca formație de bază). Iar în simfonia lui Șostakovici, ștafeta i-a fost predată tânărului Laurențiu Sima, cel care ocupă postul de tubist al orchestrei FGE. E chiar o ștafetă concretă, oricât de incredibil vi s-ar părea, pentru că tuba de la Filarmonică tocmai a fost îmbunătățită cu un nou muștiuc, făcut „pe comandă”, având chiar parafa calității dată de Siegfried Jung!

Concertul a început cât se poate de normal și aproape cuminte, aș putea adăuga, Uvertura tragică a lui Brahms fiind redată corect, fără exagerări. Până la urmă, dilema lui Brahms în a-și denumi uvertura drept tragică sau dramatică a fost reprezentată cel mai bine. Mai nimic tragic, dar foarte dramatic.

Momentul de atracție al primei părți a fost însă, cu evidență, concertul pentru tubă. Dacă ați ascultat vreodată The Lark Ascending, atunci ați fi putut anticipa despre ce a fost vorba. Dacă nu, cu atât mai bine: muzica lui Vaughan Williams poate fi la fel de bine descoperită și din acest concert, compus în 1954, pentru jubileul lui London Symphony Orchestra. Dacă prima parte relevă resursele unei virtuozități nebănuite ale instrumentului, reluate și în ultima parte, în schimb Romanza acestei compoziții, ce nu durează mai mult de un sfert de oră, este cuceritoare. Nu credeam că în acest inedit concert poate exista atâta poezie, contemplație, comparabilă cu senzația pe care ți-o poate stârni priveliștea unui amurg într-un peisaj de la țară. Cât despre Siegfried Jung, am rămas în admirația lui, pentru modul în care a menținut nealterată culoarea unui instrument, indiferent cât de dificil era să cânte cu repeziciune într-un registru acut, aproape permanent, arătându-ne mereu latura foarte romantică a acestei alame. Dacă vreți, tot așa cum Boris Godunov te emoționează prin umanitatea lui nebună, răzbătând dincolo de dimensiunea politică, tot așa cum implacabilul Philip II devine egalul celui mai umil dintre noi, atunci când sucombă sub greutatea puterii, în Ella giammai m’amò…

Joi și vineri a mai fost prezent în sala Ateneului și un al patrulea tubist: Ionel Dumitru, rămas în amintirea tuturor ca un adevărat vrăjitor al tubei. Imaginați-vă Capriciile pentru vioară ale lui Paganini cântate la tubă! E o măsură a virtuozității unui artist, din păcate prea puțin cunoscut de publicul larg. Desigur, Ionel Dumitru, plecat definitiv în culise în 1997, n-a cântat aseară. A rămas dovada acestei dexterități neodihnite din Dansul țărănesc Nr.2, o bijuterie, una dintre puținele compoziții în care ethosul popular este invocat cu un bun gust rareori găsit în alte compoziții românești. N-a fost nici o problemă pentru Siegfried Jung să-l redea perfect, într-atât de echilibrată fiind balanța dintre cult și popular din acest dans, niciodată prea idiomatic, niciodată prețios.

Șostakovici… Înainte de a putea vorbi despre Simfonia Nr. 5 ai nevoie să respiri adânc. Din fericire, în practica unui concert simfonic există o pauză, la un moment dat. O pauză cu atât mai necesară după poezie, înaintea unei Apocalipse lipsite de Mântuire. Căci despre asta este vorba în ultima parte a simfoniei lui Șostakovici: nu atât triumful proletcultismului, așa cum l-au acuzat „cunoscătorii”, cât înfrângerea definitivă în fața lui Stalin. N-a fost niciodată povestea unui fiu risipitor întors acasă. A fost întotdeauna povestea unui om adus în lanțuri înapoi în lagăr și pus să-și facă singur reeducarea. Un Pitești muzical.

Există un idiomatic muzical al comunismului? Eu cred că da. Jumătate de secol de totalitarism în Europa de Est și 70 de ani de sovietism în Rusia au introdus în gena interpreților veniți din această margine răsăriteană a continentului o empatie față de această simfonie, pe care publicul de aici o înțelege cel mai bine. Un dirijor vestic poate spune povestea, dar o face la fel cum filmul Doctor Jivago este și nu este o ecranizare a lui Boris Pasternak. Și poate că această subtilă detașare a lui Walter Hilgers, inevitabilă, în absența unui organ al credinței (Tarkovski), a fost cel mai nimerit lucru. Simfonia lui Șostakovici se termină implacabil, apăsător. E o apoteoză întunecată a stalinismului. O rendiție emoțională, așa cum a fost cea a lui Christian Badea acum câțiva ani, ar fi rămas imprimată în memorie drept singura amintire a unei seri care a însemnat și lumină, nu doar amărăciune.

Prima parte nu a debutat prea încurajator: odată cu intrarea pianului s-au produs și câteva decalaje în orchestră, observabile, dar și remediate foarte repede. În continuare, concertul a decurs impecabil, cu o atenție bine venită către solo-urile instrumentale. De exemplu, în partea a doua, tema de vals intonată cu inocență de către vioară (excelent Cătălin Desagă, concert-maistru la Justus Franz). Șostakovici se face vinovat în această a doua parte a simfoniei de ceea ce George Orwell numea în 1984 drept crima de dublă gândire. O melodie pură, inocentă, un vals, ca o joacă, o temă repetată de vioară și de diverși suflători, ce este reluată de orchestră într-un mod grosier. Ca și cum ai avea în fața ochilor un copil care învață să citească, din ce în ce mai bine, pentru a ajunge apoi în corul celor care declamă lozinci ideologice. Acesta este sarcasmul în muzică. Este și o măsură a inculturii echipei lui Jdanov, care nu a observat ambiguitatea lui Șostakovici, iertându-l, reprimindu-l în rândurile partidului. Este Simfonia a V a o lucrare cu caracter programatic? În parte este, pentru că o declarație de intenții a fost dată încă din subtitlu: Răspunsul creator al unui artist sovietic la critica justă. Culturnicii au citit, ca de obicei, ad literam. Spectatorii premierei din 1937 au văzut dincolo de cuvinte, în coralul de suflători ai prohodului ortodox din partea a treia a simfoniei, un moment în care muzica te lasă să îți plângi morții.

Walter Hilgers a condus orchestra prin acest discurs simfonic cu eficiența unei experiențe muzicale solide, evitând ambiguitățile, dar și nestăvilirea. O lectură sobră. Respect. Și-a permis chiar ca în final să lase o speranță, acolo unde Șostakovici nu mai avea deloc: bubuiturile percuției au fost conținute în această manieră echilibrată. O baghetă care a oprit muzica să ne lovească…

Galerie foto, de la același generos și neobosit Romeo Zaharia:

Walter Hilgers și Siegfried Jung – (c) Romeo Zaharia