Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Aida


19 martie 2015, într-o joi, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Aida
Regia: Plamen Kartalov; Scenografia: Viorica Petrovici; Coregrafia: Francisc Valkay; Maestru de cor: Stelian Olariu
Cellia Costea, invitată (Aida), Daniel Magdal, invitat (Radames), Marius Boloș (Regele), Andrada Roșu, invitată (Amneris), Dan Paul Dumitrescu, invitat (Ramfis), Ștefan Ignat (Amonasro), Valentin Racoveanu (Mesagerul), Simona Neagu (Marea Preoteasă)
Soliști balet – Liliana Nică, Gabriela Popovici, Ionuț Arteni
Dirjor: Alexandru Samoilă, invitat

O așteptam să revină pe Cellia Costea, devenită o raritate pe scena de la București, poate cea mai puțin divă dintre sopranele care au plecat în lume, dar cu o reputație artistică impecabilă. Au trecut trei ani de la acea Tosca și de la acel Vissi d’arte pe care nu l-a uitat nimeni. De data asta, a fost Aida.

Să trecem repede peste producția lui Plamen Kartalov, care va împlini curând două decenii, clasică, funcțională și plină de toate clișeele vulgarizatoare ale unei opere atât de greșit înțelese. Căci Aida nu este altceva decât o dramă intimistă, a unor personaje animate de pasiunile cele mai umane, dar în decoruri monumentale. Popularitatea capodoperei lui Verdi aproape că-i este fatală, în încercarea de a o transforma într-un continuu marș triumfal. A salvat-o doar evoluția ei, ajungând un vehicul pentru staruri. Să trecem la fel de repede și peste direcția lui Alexandru Samoilă, rutinieră și mult prea complice cu această viziune regizorală. Nu pentru asta am venit la Aida de azi, ci pentru o lecție de belcanto exemplar, cea a Celliei.

Nu i-a lipsit nimic și a demonstrat cu grație ce înseamnă Aida: un echilibru perfect între pasiune și muzică. Cellia Costea a colorat toată muzica pe care a avut-o de cântat într-o nuanță umbrită, drama fiind prezentă mereu. Ne-a arătat o egalitate a registrelor care nu a lăsat nici o fisură, de la cea mai joasă la cea mai înaltă notă. N-a afișat nici o ostentație, dar a făcut față celor mai intense momente, în orice duet, în orice ansamblu. În același timp, a demonstrat o dinamică perfectă în O patria mia, care a pus alături prințesa captivă de femeia îndrăgostită. Cellia Costea a fost, de departe, rațiunea de a fi a acestei seri.

O superbă Cellia Costea, aseară în Aida de Verdi, la ONB. - Foto (c) Romeo Zaharia

O superbă Cellia Costea, aseară, în „Aida” de Verdi, la ONB. – Foto (c) Romeo Zaharia

Anturajul său din această Aida a fost cam tot ce are mai bun ONB în acest tip de repertoriu. Daniel Magdal s-a mobilizat extraordinar și a livrat tot ce avea mai bun atunci când cânta forte în registrul acut, făcând să strălucească un metal care părea de domeniul trecutului în Otello. Aproape că am uitat de timbrul său ingrat, de intonațiile prea plângărețe, tot așa cum și el a ignorat morrendo-ul din Celeste Aida, cu totul de iertat în aceste condiții. Dar nu pentru el am venit, ci pentru noblețea unei Ritorna vincitor, pe care o așteptam și pe care am primit-o de la Cellia Costea.

Dan Paul Dumitrescu era un alt nume important de pe afiș, și basul de la Wiener Staatsoper s-a ridicat la nivelul prestigiului său. O voce de cărbune negru, intensă, ideală pentru ipocrizia tuturor clericilor din toate timpurile, care nu vor să înțeleagă slăbiciunile oamenilor. Ștefan Ignat a făcut din Amonasro un rol de compoziție, la un pas de a provoca empatia în fața acestui rege captiv, dar neînfrânt, evitând portretizarea negativă, etalând demnitate și vibrație. O voce sigură și concentrată. Între ei, Marius Boloș a părut un rege mai mic, cu toată declamația lui directă și fermă. Dar nici pentru ei n-am venit, oricât de buni s-au străduit să fie și au fost! Ci tot pentru Cellia și pentru această mostră de bun gust în interpretarea unui rol, refuzând tentația oricărei îngroșări.

Andrada Roșu a pus la picioarele ei o sală întreagă după destulă muncă, abia prin actul III. Pentru ea a fost un mic triumf, deși n-a făcut decât să speculeze gustul îndoielnic pentru cântatul în forță, inegal, plin de accente veriste exagerate. Ar fi trebuit să fie o prințesă îndrăgostită fără speranță și orbită de gelozie. N-a reușit să fie decât tot o Azucena sau o Ulrica, plebee, truculentă, ca o gravură de Albrecht Dürer. Publicul nostalgic după vocile mari și foarte rezonante ale anilor ’60 au copleșit-o de aplauze. În nici un caz nu am venit însă pentru ea. Ci pentru clipa aceea de pierdere a respirației, dar și a reacției, de după O patria mia cântată de Cellia Costea, care nu a produs nimic în public, în timp ce eu rămăsesem mut, contemplând ultimele sunete eterice ale orchestrei.

A fost o seară în care clasa unei soprane a fost evidentă, radiind și asupra celorlalți o lumină care i-a inspirat pe unii dintre partenerii ei. Dar a fost seara ei, așa cum e ea, diva cuminte, care strălucește și prin generozitatea cu care nu-i știrbește nimănui dreptul la propriul său moment de glorie. Iar noi ne vom putea reîntâlni cu acest moment de canto autentic la cel mai înalt nivel al Celliei Costea și sâmbătă. De neratat.

Galerie Foto -(c) de la neobositul Romeo Zaharia

6 comentarii la “Aida

  1. despredemnitate
    Martie 20, 2015

    Vom vedea ce va cânta Angela Gheorghiu, să nu anticipăm.
    Daniel Magdal mi s-a părut la maximul său aseară, cu bune și cu rele cu tot. Au primat lucrurile bune totuși.

    Apreciază

  2. adidan
    Martie 20, 2015

    O cronica foarte interesanta ca de obicei, o singura remarca totusi…daca imi este permis.. observ ca aceasta greseala este des intalnita si nu ma asteptam sa o intalnesc chiar si aici: „belcanto” este un stil muzical, in nici un caz soprana Cellia Costea nu ar fi putut oferi o „lectie de belcanto” nimanui si nimeni nu s-a dus la Aida pentru a primi o „lectie de belcanto”! Din cate stiu soprana nici nu a abordat vreodata un rol de belcanto..
    Si, mai mult, aici este vorba de Aida care nu ar putea fi belcanto niciodata. Putem vorbi de belcanto daca ne refeream la Bellini, Donizetti, Rossini..dar la Verdi in nici un caz.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 20, 2015

      Se folosește și în antiteza „bel canto” versus „mal canto” în sens metaforic, nu ca stil muzical. Ar fi trebuit să scriu „bel canto” dar m-am gândit că e mai familiar termenul scris legat ca „belcanto”.

      Ideea de „lecție” este generică. Se referă la a prezenta publicului un mod de a cânta așa cum se face la cel mai înalt nivel, după cerințele actuale. În România această manieră de a cânta nu se întâlnește des.

      Mulțumesc pentru comentariu. Sper că am clarificat ce voiam să transmit.

      Apreciază

  3. mihaela
    Martie 22, 2015

    …ipocrizia tuturor clericilor din toate timpurile…

    Nu prea sunt bune generalizarile. Chiar asa, nici unul, de samanta?
    Eu zic sa le dati macar o sansa.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 22, 2015

      ” ipocrizia tuturor clericilor din toate timpurile, care nu vor să înțeleagă slăbiciunile oamenilor” – poate nu m-am exprimat clar, dar nu este vorba despre toți clericii.
      Din toate timpurile, da, pentru că există corespondențe între Ramfis și Il Grande Inquisitor din Don Carlo, ca să mă limitez numai la Verdi (altfel, un anticlerical convins).
      Deci, sigur nu e o generalizare.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.433 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: