Doamna Anca Florea s-a supărat pe mine pentru că nu aș fi altceva decât „un comentator de ocazie, care își dă cu părerea cu convingere, arogându-și chiar titulaturi nesusținute de studii de specialitate”, iată niște puternice argumente pentru a emite mirarea că sunt „luat în seamă” pentru că aș fi lăudătorul de serviciu al ONB. Chiar vreți să vorbim despre asta? Mai bine vă propun niște literatură.

Am avut un vis distopic.

Se făcea că fusesem plecat vreo 10 ani din țară, timp în care se schimbaseră foarte multe. Pe lângă faptul că nu mai exista corupție, patria mea își schimbase numele în Republica Meritocrației Absolute România. Suna foarte idealistă această denumire, dar avea ceva fals în ea. (După ce m-am trezit, am asociat această stare de lucruri din vis cu faptul că am prieteni români din diaspora cu care am discutat adesea despre nefericirile exilului lor și despre neîmplinirile țării lor de origine).

Cum am coborât din avion, am luat un taxi. Am remarcat faptul că traficul auto din București, altădată un coșmar, devenise foarte aerisit dar și foarte civilizat. Șoferul mi-a explicat că nu mai există decât conducători auto profesioniști. Am cerut să mă ducă la Operă, pentru că, îmi calculasem eu timpul, aveam vreme să ajung până la ora 19:00 când ar fi început un spectacol. Șoferul mi-a spus că nu mai există Opera.

– Bine dar, chiar așa de rău a lovit criza? S-a desființat?

– Ah, nu!, zise șoferul amuzat, s-a desființat pentru că era o instituție neconstituțională, nu respecta principiile meritocrației.

– Care principii, domnule?

– Asta nu vă pot spune, că nu mă pricep. Aș fi arestat pe loc dacă mi-aș da cu părerea despre lucruri pe care nu le-am studiat formal. Eu am doar o certificare de șofer de taxi. Pot să dau indicații despre locurile unde ați vrea să mergeți, dar nimic în plus.

– Am înțeles, am spus îngândurat, dar unde pot vedea un spectacol de operă?

Șoferul întrebă dispecerul, care-i răspunse că opera La traviata de Giuseppe Verdi poate fi audiată la Conservatorul de Muzică. I-am cerut să mă ducă acolo, imediat.

Clădirea Conservatorului era scufundată în întuneric. I-am spus portarului că vreau să văd La traviata. M-a corectat, spunându-mi că La traviata se poate doar audia sau citi, și că pot face asta la demisolul clădirii, la camera Beci Nr.117, chiar așa se numea, „camera Beci”.

– Dar, aveți diploma la dvs? Aș vrea s-o văd, îmi spuse portarul

– Ce diplomă?

– O diplomă care să ateste că aveți studii de specialitate.

M-a lăsat să intru numai după ce i-am spus că, fiind rezident în străinătate, nu călătoresc prin lume decât cu pașaportul, nu și cu diplomele, și i-am arătat o legitimație pe care scria „Critic de operă”. Mi-a spus că nu e chiar 100% în ordine, dar, date fiind condițiile, m-a lăsat să intru, în cele din urmă.

Ceea ce a urmat trecea de orice închipuire. Camera Beci era un fel de sală de clasă, în care încăpeau vreo 40 de persoane. Toată lumea era așezată în bănci, iar la catedră stătea o femeie foarte bătrână, îmbrăcată în uniformă, cu pantaloni, purtând niște plete albe lăsate pe umeri, care-i dădeau un aspect înspăimântător. Am remarcat, nu știu de ce, că în piept avea o insignă, sau poate era o decorație, în formă de harpă. Ea se adresa unor persoane așezate în bănci, mi-am dat seama mai târziu că ei erau soliștii, pe care îi invita la tablă, să cânte. Orchestra nu exista, nici n-ar fi avut loc. Acompaniamentul se auzea dintr-un calculator care emitea sunete de sinteză ce imitau o orchestră. Soliștii veneau și plecau, își cântau ariile sau duetele, apoi așteptau cu gura căscată să vadă ce spune „profesorul”. Iar doamna cu păr alb le arunca doar câte o privire, caldă sau rece, după cum era cazul, și le striga: „Calitativ!” sau „Ușoară tendință de a fi sub ton”, sau „nici în Walkiria n-ai fost bine, acum 25 de ani!”. Pe peretele din fața ei era o țintă de darts, pe care era lipit portretul directorului de la ONB pe care îl știam, de când plecasem din țară. În timpul schimbărilor de soliști, profesoara mai arunca o săgeată înspre acel chip, zâmbind răutăcios. Corul era format din restul audienței, care se întrerupea din flecăreala despre copii, bani, rețete culinare, în fine, toate preocupările lor casnice.

La sfârșitul acestei… reprezentații triste, toți s-au ridicat și au plecat fără să spună un cuvânt. Mi-a fost teamă s-o abordez pe doamna aceea autoritară cu ditamai harpa în piept, așa că m-am luat după unul dintre spectatorii-cântăreți și i-am pus câteva întrebări.

– De ce nu mai cântați la Operă? Vă țin minte, erați în corul operei, v-am văzut în Falstaff, ce spectacol domnule! Îmi vine să râd când îmi aduc aminte de purcelul acela uriaș, care…

– Taci, taci! Vrei să ne nenorocești pe amândoi? Astea nu sunt lucruri care să se discute pe stradă. Știu cine sunteți, știu când ați plecat din țară, e evident că nu știți despre ce e vorba. Haideți să bem o cafea și vă voi lămuri. Este spre binele dumneavoastră să avem discuția asta, altfel, în stilul ăsta, riscați să fiți arestat în mai puțin de 24 de ore.

Am intrat într-un restaurant care nu avea o firmă propriu zisă, ci doar o inscripție: „Pentru ingineri”. Fostul bariton scoase o legitimație pe baza căreia am fost lăsați să intrăm.

– Ca să scap de delațiunile confraților și să pot vorbi liber, am găsit o soluție genială: am absolvit Politehnica. Așa, nu mai sunt constrâns să intru doar în restaurantele rezervate muzicienilor, îmi spuse cu un aer amuzat.

Trebuie să mărturisesc că în ciuda atmosferei totalitare de care avusesem parte la așa zisa Traviata, în restaurantul inginerilor se mânca extraordinar de bine, iar servirea era dincolo de orice închipuire, impecabil e puțin spus. Coristul-inginer mi-a explicat că meritocrația absolută are și beneficii, nu numai aberații, căci toți bucătarii și toți chelnerii erau școliți în meseria lor.

– Dar cum s-a ajuns la această situație?

– Domnule, să știi că, într-un fel, și dumneata ai fost o cauză. Cel puțin în lumea artistică. Societatea românească era plină de impostură. A ajuns la putere un partid justițiar și intelectual, care a schimbat totul. Nimeni nu mai avea voie să exprime nici o opinie, decât dacă avea studii de specialitate.

– Aparent nu e rău, dar în artă?

– Aici e problema. Pentru că la Operă s-a impus să nu mai aibe acces decât absolvenții de conservator, teatrul a rămas fără public. Apoi, regizorii, care nici ei nu erau muzicieni, au fost excluși din operă. Așa am ajuns să cântăm numai noi între noi. Iar opiniile să fie exprimate numai de către absolvenți de Conservator. Doamna  pe care ai văzut-o în sală, este o somitate din acest punct de vedere.

– Da, dar, a fost o experiență jalnică, ce-am văzut acolo. Nu mai există nici o motivație. E ceva greșit în această meritocrație absolută.

– O dată pe lună, continuă amuzat coristul, criticii se reunesc și fac o listă de propuneri pentru „marile scene ale lumii”. E o motivație și asta. Problema este că acea listă nu mai produce nici un rezultat. Nimeni nu este chemat să cânte nici la Scala, nici la Met, nicăieri.

– Nici nu-i de mirare, ce-am văzut astă seară nu are nici o legătură cu un spectacol de operă!

– Nici nu e un spectacol de operă. E muzică. Asta înseamnă doar sunete și știme.

– Bine, dar opera este o artă a sinergiei, în care muzica este un integrator al artelor vizuale, a literaturii, a filosofiei chiar, nu mai vorbesc de istorie, în fine, totul pentru a crea o emoție, care să fie împărtășită de către artiști publicului…

– Stai! Mă întrerupse, punându-mi mâna pe braț. Asta era odată, în vechea societate, cea a imposturii.

M-am trezit lac de sudoare. Afară începea să se lumineze de ziuă. Nu mai puteam adormi. Mi-am făcut o cafea, și pentru că nu mă grăbeam nicăieri la ora 5 dimineața, m-am apucat să citesc dintr-o carte. Am ales publicistica lui Ion Luca Caragiale și am citit un articol numit, simplu, „Muzica”:

Conservatorul nostru de muzică şi declamaţiune, şcoala care a dat atâţia iluştri artişti în aşa scurt timp, devine din ce în ce mai complet: i s-a înfiinţat, în fine, o clasă de harpă.

Harpa sau harfa, după cum spune profesorul de istoria universală a muzicii al Conservatorului, este un instrument foarte vechi, de origină africană. Cuvintul harpă sau harfă vine de la harfonistă — artistă care cântă cu harfa.

Harpa este instrumentul cel mai principal în orchestră. Afară de foarte rare excepţii, în toate bucăţile de deosebite genuri, mai ales în cele clasice, harpa nu are în tot timpul nici o pauză, absolut nici una: ea sună mereu, fără o clipă de întrerupere. E un instrument mai mult decât important, este indispensabil. Pentru aceea, harfonistele sunt atât de rare şi aşa de scump plătite. Unei orchestre pot, de exemplu, să-i lipsească vioara, viola, violoncelul, contrabasul, flautul, oboiul, clarineta, fagotul, însă nu se poate, nu trebuie să-i lipsească harpa.

De aceea publicul a şi constatat că până acum nu avem o orchestră: vioara primă — fals, armonia — cu un sfert de ton mai jos decât quartetul, intrări mancate, pauze sonore, cadenţe răsturnate, părţile obligato — absente… Şi se ştie, cu toate acestea, cât de superioară e calitatea instrumentelor din orchestra noastră: ele n-au niciodată nevoie să fie acordate. Ce era?… Ce lipsea?… Lipsea harpa.

Harpa e sufletul orchestrei! O avem acuma, să ne felicităm! şi să sperăm că onor. guvern conservator se va grăbi să umple îndată un alt gol de care sufere muzica în Regatul nostru.

Trebuie înfiinţată clasa de toba mare, apoi cea de tipsii şi în fine cea de triangul.

(Ion Luca Caragiale: Muzica, Moftul Român, 14 Februar 1893)

Coincidența a făcut să aleg tocmai acest fragment, altfel, visul cu doamna îmbrăcată în uniformă și cu decorația pe piept sub care scria „corespondent al Congresului Internaţional al Harpei” nu mi l-aș mai fi adus aminte atât de bine.

Nu încerc să insult inteligența nimănui cu precizarea că textul de mai sus este un pamflet. Dar așa se obișnuiește, să se specifice clar.