Mai mult decât în mod obișnuit, disputele de la distanță dintre bigoți și atei militanți au continuat pe rețelele sociale în zilele de Paști. De o parte pozele cu ouă roșii tronau victorioase, de partea cealaltă ironiile nu se mai opreau. Și totuși, cum rămâne atunci cu muzica lui Bach? Dincolo de frumusețea intrinsecă, dar și de simplitatea ei, muzica lui Matthäus-Passion nu poate fi privită numai dintr-o singură perspectivă. Mereu m-am întrebat ce înțelege un ateu din acest oratoriu. Din nefericire, ateii pe care îi cunosc eu nu sunt melomani, așadar nu am aflat un răspuns, iar bigotismul nu merită consultat. Și-atunci? Țin să fac precizarea, necesară și importantă, că nu urmăresc nici un fel de prozelitism în această decriptare. Anumite formulări ar putea părea vădit religioase, dar asta pentru că sunt inevitabile, având în vedere subiectul articolului.

Matthäus-Passion este un oratoriu. Asemănările dintre un oratoriu și o operă sunt foarte multe: există orchestră, cor și soliști. O diferență mare este aceea că oratoriile se cântă exclusiv în concert, chiar dacă s-a experimentat ideea de a se adăuga decoruri, costume și regie de scenă, ba chiar și coregrafie. O altă mare diferență este subiectul oratoriilor, mai mereu inspirat din literatura religioasă, de unde și o anumită sobrietate a muzicii. Matthäus-Passion nu face excepție: este vorba despre patimile lui Iisus Hristos descrise de Evanghelia după Matei. Bach a scris acest oratoriu la 42 de ani, în 1727, la trei ani distanță de Johannes Passion, un alt oratoriu celebru al său, inspirat de Evanghelia după Ioan. Johann Sebastian Bach era cantor la Biserica Luterană a Sfântului Toma din Leipzig (Thomaskirche). În această calitate, de cantor, el se obliga prin contract să scrie o cantată pe săptămână, ceea ce ar face 52 de compoziții pe an. Oratoriile erau muncă suplimentară. Este deasupra oricărei îndoieli faptul că Bach era un om foarte credincios. Iar când rigoarea și puterea de muncă a acestuia s-au întâlnit cu credința, rezultatul a fost o capodoperă inegalabilă. O inovație pe care a adus-o Bach pentru acest gen muzical a fost separarea corului în două jumătăți dispuse în lateralele bisericii, astfel încât muzica pe mai multe voci devenea și stereofonică, ceea ce i-a atras compozitorului unele observații cum că ar introduce frivolitatea specifică operei în lumea bisericii.

Matthäus-Passion folosește un libret care se bazează pe capitolele 26 și 27 din Evanghelia după Matei. Versetele evanghelice sunt recitate de un tenor, al cărui rol se numește Evanghelistul. Există și alte părți solistice ce reprezintă personaje biblice: Iisus, Iuda, Pilat din Pont, soția acestuia, doi mari preoți, doi martori, două fecioare. Muzica pe care a compus-o Bach nu folosește textul Evangheliei, ci este un comentariu muzical și filosofic al unor fraze recitate înainte. Chiar dacă frumusețea compoziției o poate scoate din context, muzica lui Matthäus-Passion își pierde mult din sens atunci când este cântată separat.

Să mai adăugăm faptul că Matthäus-Passion are două părți și conține 68 de numere muzicale, cu tot cu recitative. Prima parte începe odată cu Cina cea de taină și se termină înainte de înfățișarea lui Iisus la Caiafa. Oratoriul se încheie odată cu crucificarea.

Un prim cor (Kommt, ihr Töchter, helft mir klagen – Veniți, fiicelor, alăturați-vă plângerii mele), care deschide această capodoperă, contemplă crucificarea, sacrificarea mielului nevinovat. Muzica este tragică, stabilind de la început caracterul lucrării ca o descriere a patimilor. În același timp, încă din 1727, acest cor trimite narațiunea biblică într-un soi de flash-back. E o poveste pe care o ascultăm în fiecare an, îi cunoaștem sfârșitul. Și pentru că acest oratoriu se cântă tradițional în Vinerea Mare, la sfârșitul lui este tot numai tristețe, căci intenția acestei sărbători creștine este aceea de a face enoriașii să se gândească la suferințele lui Iisus. Învierea este abia peste trei zile. Până atunci, sunt recomandate empatia și meditația asupra sacrificiului.

Corul comentează consternat și trist profeția lui Iisus care anunță că va fi răstignit. Evanghelistul continuă narațiunea, cu episodul planurilor pe care le urzesc apropiații lui Caiafa pentru a-l prinde pe Iisus. Recitativele Evanghelistului sunt însuflețite și dramatice, niciodată detașate sau neutre. Vocea lui Iisus este de bas și el vorbește mereu foarte calm și liniștitor. Pentru a amplifica acest efect, vocea lui Iisus este permanent acompaniată de o orgă, care creează un halou sonor, asimilabil unei aureole din iconografia creștină, celelalte personaje, inclusiv Evanghelistul, fiind însoțite de alte instrumente. Există un cor al mulțimii, care a fost denumit turbae, și care comentează, sau mai degrabă punctează versetele biblice, ca și cum ar fi un personaj care ascultă povestea și se revoltă în fața nedreptăților care i se fac lui Hristos. Aici, cuvintele corului sunt: Nu într-o zi de sărbătoare! Altfel va izbucni o revoltă! Turbae reprezintă, în același timp, și vocea gloatei, care comentează prostește orice, în timp ce Iisus intonează versurile ce-i revin cu o modulație gravă, care liniștește pe loc spiritele.

O primă arie memorabilă este Buß und Reu, care însemnă Căință și remușcare, prin care o voce de alto (sau de mezzosoprană, după taxonomia de la operă, dar în cazul unui oratoriu poate fi vorba și de o voce de contratenor) dojenește pe cei care s-au îngrijorat că ungerea cu mir din Betania ar fi fost o risipă. E un îndemn calm, cu accente întristate, care aduce aminte de tonul cu care Iisus își spune replicile.

Intră în scenă Iuda, care-l vinde pe Iisus arhiereilor. Este momentul în care comentariul muzical al lui Bach produce o bijuterie, aria Blute nur du liebes Herz – Sângerează, inimă dragă. Acompaniamentul este pur și simplu sfâșietor, căci el încearcă să sugereze curgerea lacrimilor pe obrajii celor care ascultă povestea trădării lui Iuda, știind că deznodământul este inevitabil. Vocea de soprană cântă versurile cu durere nedisimulată, dar cu o demnitate aparte. Sunt circa cinci minute de emoție majoră, în care cuvintele, sau mai degrabă contextul în care sunt rostite, cu greu pot lăsa indiferent pe cineva.

Scena Cinei cea de taină propune un cor în care ucenicii se întreabă, fiecare, dacă nu cumva el l-a trădat pe Iisus. Recitativele continuă cu metafora vinului și a pâinii, sângele și trupul Mântuitorului, la finalul căreia patetismul revine în aria pentru soprană Ich will dir mein Herze schenken – Îți voi da inima mea, acompaniată de un oboi care dialoghează cu vocea umană, sugerând inocența și fervoarea credinței.

Pe Muntele Măslinilor, corul comentează doar pilda biblică: Bate-voi păstorul și se vor risipi oile turmei, pentru a induce sentimentul de culpă, transmis credincioșilor de azi de către slăbiciunea ucenicilor din Evanghelie.

Rugăciunea lui Iisus din grădina Ghetsimani produce în imaginația lui Bach o arie pentru tenor și două coruri acompaniate de un oboi, care ne povestesc gândurile ucenicilor care-l priveghează pe Hristos în acel moment: Ich will bei meinem Jesu wachen – Voi veghea alături de Iisus al meu. Numai acest posesiv, „al meu”, specific ritului protestant, e suficient pentru a implica spectatorul în redarea oratoriului. El nu mai este doar un simplu ascultător, ci este transformat într-un martor, la fel ca un enoriaș în biserică. Această rugă a lui Iisus este transpusă într-o nouă arie, pentru bas, Gerne will ich mich bequemen – Mă voi supune cu bucurie [voinței Tale], de o serenitate sublimă, pentru ca a doua rugă să fie comentată doar de cor (Was mein Gott will… – Fie voința Domnului).

Urmează episodul arestării lui Iisus, după ce acesta este sărutat de Iuda. Dramatizarea textului biblic este un moment de acumulare a tensiunii, pentru ca, după consumarea acțiunii, un duet pentru două voci feminine (soprană și alto) să amplifice importanța momentului, precum coloana sonoră a unui film. So ist mein Jesus nun gefangen – Așa e prins Iisus al meu – nu numai că apare din nou expresia „Iisus al meu”, dar mulțimea reprezentată de cor protestează vehement, în secvențe scurte: Dați-i drumul, nu-l mai țineți, nu-l mai legați!, contrastând cu lamentoul sopranelor. Vocalizele lor sunt înghițite de două coruri care concluzionează episodul, părând că se ceartă între ele, dar și cu autoritatea, cu lumea și cu toate nedreptățile ei: Sind Blitze, sind Donner in Wolken verschswunden? – Fulgerele și tunetele s-au ascuns după nori?

Prima parte a Patimilor după Matei se încheie cu un cor (O Mensch, bewein dein Sünde groß – Omule, regretă-ți păcatele atât de mari, care contemplă fuga discipolilor, în timp ce Iisus este adus în fața lui Caiafa.

(va urma)