Într-o vineri, 16 aprilie 2015, la Ateneul Român
Piotr Ilici Ceaikovski: Concertul pentru vioară și orchestră
Igor Stravinski: Le Sacre du printemps
Solistă: Alexandra Conunova
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”

O superbă seară de mai, anticipând un week-end în care primăvara pare să fi erupt, pur și simplu, cu violența cu care erupe muzica lui Stravinski din Le sacre du printemps. Dar până acolo, a fost mai întâi un excelent Concert pentru vioară și orchestră de Ceaikovski!

Acum trei ani, Christian Badea a prezentat la Ateneul Român un program exclusiv Ceaikovski, iar Remus Azoiței a fost cel care a interpretat Concertul pentru vioară într-o manieră iconoclastă, cu alte cuvinte refuzând cu obstinație să se inspire din orice alt mare înaintaș al său, fie el Oistrah sau Mullova, expediind oarecum tot romantismul acestei compoziții extraordinare. De partea cealaltă, Christian Badea oferea un acompaniament de lux, de o culoare orchestrală plină de profunzimi neașteptate.

De data aceasta, Alexandra Conunova s-a plasat la polul opus, cântând într-o manieră specific rusească, în care vioara ei respira și palpita cu o sensibilitate emoționantă. Totul a început cu preludiul orchestral al acestui concert, destul de direct, dar într-o atmosferă romantică, ușor sumbră, din care, apoi, tema solistică s-a înălțat cu o ingenuitate sporită. Atacurile din prima parte au artătat o violonistă foarte stăpână pe tehnica ei, din care cu greu s-ar fi putut distinge anii de galere necesari pentru a ajunge la un asemenea nivel înalt. Din motive care țin numai de subiectivism, în acest concert mă atinge cel mai mult Finale, ultima parte a sa, în care prima temă foarte vivace și populară contrastează apoi cu variațiunea lentă, în care celebrele solo-uri ale lemnelor completează vioara într-o veritabilă poezie sonoră. Am avut bucuria de a fi martor al unei lecturi la nivelul inspirației lui Ceaikovski, atât din partea violonistei Alexandra Conunova, dar și din partea Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”. Această inspirație muzicală a celui mai languros – în sensul bun al cuvântului – compozitor rus, nu putea veni decât dintr-o mare iubire, fie ea și homosexuală, așa cum a fost cazul în realitate cu Ceaikovski și violonistul Iosif Kotek. Ceea ce cu greu se regăsește într-o înregistrare bună, anume tridimensionalitatea sound-ului unei orchestre simfonice, a fost prezent vineri seara în doze apreciabile. Christian Badea a condus forțele filarmonicii bucureștene cu siguranța care este îi deja caracteristică, dar aducând alături de virilitate tot sentimentalismul idiomului muzical rusesc, în care sensibilitatea nu este frânată de nimic, chiar dacă în clipa următoare totul seamănă cu o cavalcadă.

Apoi, un bis, un capriciu de Paganini și… totul a devenit un vis, pe care cei care au fost la Ateneu la acest concert îl vor ține minte.

După romantismul lui Ceaikovski, violențele lui Stravinski aveau nevoie de o pauză pentru a putea fi gustate. O pauză în care au fost și spectatori care au plecat, pentru că, la mai mult de un secol de la creație, Le sacre du printemps încă nu este acceptată în România cu aceeași plăcere precum muzica lui Ceaikovski. Eu, unul, abia așteptam, mai ales că am ratat concertul de acum câțiva ani de la Sala Radio al lui Christian Badea, care a făcut senzație la vremea lui. Deși am mai scris despre Sacre, traducând sau comentând, mereu rămâne ceva de spus. Cum ar fi acest cuvânt, „sacre”, intraductibil în contextul în care muzica lui Stravinski ilustrează un balet al unor ritualuri păgâne, cu sacrificii umane și dansuri sălbatice, care nu exclud violul ritualic. „Ritual” e puțin reductiv, căci e vorba de mai mult decât atât, e și o sărbătoare, religioasă, căreia poate i s-ar potrivi mai bine denumirea de „praznic„, însă imposibil de utilizat în afara creștinismului. E o primăvară care se trezește la viață, dar primăvara este de neoprit, prin urmare furia își are locul ei. O furie ancestrală, așa cum se mai păstrează încă și pe la noi în unele jocuri ale călușarilor sau ale obiceiurilor de iarnă: ursul, dansul irozilor, capra etc.

Christian Badea a luat din sunetul Orchestrei FGE tot ce are aceasta mai bun, anume omogenitatea și o anumită pasiune latentă, care izbucnește uneori pe neașteptate sub diverse baghete, dar pe care dirijorul româno-american a reușit s-o programeze. Și din nou, același sunet rotund, care s-a instalat încă de la primul solo de fagot. Sacre nu e o lucrare ușoară pentru nici o falangă din lume, chiar dacă azi este reprezentată tot mai des.  Acesta este un motiv suficient pentru a nu urmări cu obstinație rigoarea cu care ne este livrată muzica – și rigoare a fost la Ateneu, aseară –, cât mai ales efectul pe care un dirijor îl poate obține de la această capodoperă. Aici a fost pariul lui Christian Badea, iar miza pe care a pus-o pe tapet a fost un sound compact și în culori întunecate, din care solourile instrumentelor de suflat, fie cele din lemn, fie cele de alamă, au avut multă libertate, dar au răsplătit încrederea dirijorului. Poate doar percuția să fi rămas uneori datoare (Rondes printanières), dar coerența orchestrei a fost excelentă. Aceeași percuție și-a luat însă revanșa în Jeu des cités rivales sau în Évocation des ancêtres. A rezultat un concert superb, care se poate oricând compara cu orice standarde, fără să se rușineze.

Așa a început seria lui Christian Badea la Ateneu. Urmează Strauss, săptămâna viitoare, un regal, cu Don Juan și Ultimele patru lieduri, pe lângă extrasele simfonice din operele Femeia fără umbră și Salomeea. Rezervați-vă timp în program și bucurați-vă de muzică adevărată, la Ateneu!

Galerie foto – (c) Romeo Zaharia: