Într-o joi, 23 aprilie 2015, la Ateneul Român
Richard Strauss:
Poemul simfonic Don Juan
Ultimele patru cântece
Fantezia simfonică Femeia fără umbră
Dansul celor șapte voaluri din opera Salomeea
Solistă: Lise Davidsen
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”

În România o celebrăm mereu pe Hariclea Darclée și e foarte bine că ne raportăm tradiția muzicală la această mare soprană, care a creat rolurile Tosca, La Wally și Iris (o operă uitată azi, scrisă de Mascagni). Dar, în același timp, le uităm prea ușor pe Viorica Ursuleac și pe Maria Cebotari, cele care au creat Arabella, respectiv Aminta din Femeia tăcută. În România există o preferință pentru Puccini, în dauna lui Richard Strauss, la fel de mare și contemporan, ba chiar supraviețuitor, nu doar fizic, ci și muzical, al curentului verist italian.

Ultimele patru lieduri ale lui Richard Strauss nu reprezintă atât un testament muzical, în genul Requiem-ului de Mozart, cât un mesaj de rămas bun adresat lumii de un compozitor de 84 de ani, conștient că sfârșitul îi este aproape, dar un sfârșit pe care Strauss îl acceptă senin, ceea ce-l face și mai emoționant. Odată cu el, dispărea o lume, cea pe care noi o numim „interbelică” și pe care o idealizăm nostalgic, deși n-am trăit-o. E și o contemplare a sfârșitului acelei lumi și al culturii ei.

Cele patru cântece au fost scrise pe versurile lui Hermann Hesse, respectiv Joseph von Eichendorff (Im Anbendrot), iar muzica așază peste cuvintele poeților o lumină crepusculară de o finețe extraordinară. Traducerea liberă a poeziilor o găsiți la sfârșitul acestui articol.

Având în vedere cele de mai sus, bijuteriile orchestrale Don Juan sau Dansul celor șapte văluri din Salomeea cu greu mai puteau străluci în concertul de joi de la Ateneu. În plus, exista și o curiozitate a melomanilor pentru tânăra soprană daneză Lise Davidsen: cine este? ce fel de voce are?

Suspence-ul a fost întreținut și de un excelent Don Juan, în care Christian Badea a afișat siguranța sa obișnuită, în fața unei orchestre care îi asculta comenzile fără greșeală.

E greu de descris ce a urmat apariției pe scenă a Lisei Davidsen, o soprană foarte înaltă, de o frumusețe nordică, având un aer mai degrabă timid și așteptând să se termine acordurile grăbite ale începutului primului cântec. N-am idee cum cânta Birgit Nilsson aceste lieduri în tinerețe (dacă le cânta). N-am ascultat decât o înregistrare a ei din 1970, tardivă. Ei bine, Lise Davidsen a fost imaginea unei Birgit Nilsson la vârsta ideală la care ar fi putut cânta aceste ultime sclipiri ale bătrânului compozitor. O voce amplă și plină, dar în același timp lirică și vag întunecată, ideală. Dacă în Frühling a fost uimirea în fața acestei voci, multă lume rămânând cu gura căscată, emoțiile au urmat, în valuri, în următoarele piese.

Sigur, la noi, aceste lieduri au fost cântate mereu de soprane lirice, obișnuite cu fach-ul italian, ceea ce adăuga muzicii căldură și, uneori, o anumită nostalgie inocentă, precum aceea a unei tinere care își rememorează bunicii. Dar Lise Davidsen a arătat că se poate cânta și cu totul altfel: ca o tânără Walkirie povestind despre Amurgul Zeilor. Pur și simplu întreg ciclul de lieduri avea o altă dimensiune, în care amploarea sonoră era în același timp modulată într-o frazare din care nu lipseau căldura, sau nuanțele piano, dublate de o dicție foarte bună.

Și, după uimirea inițială, a urmat plăcerea nedisimulată de a gusta din această frumusețe vocală, în September. Pentru ca apoi, pe măsură ce liedurile lui Strauss se scufundau tot mai mult în acea lumină finală care se stinge, în același timp, într-o liniște fără suspine și fără sentimentalisme, în care solo-ul de vioară al concert-maistrului Florin Paul din Beim Schlafengehen era privit cu o atitudine respectuoasă de către soprană, a început să-și facă loc emoția aceea puternică, reținută cu greu, care te face să te rușinezi, nu de cei din jur, ci de decența poeziei lui Strauss…

Am încercat până acum să evit o comparație pe care o făcea dirijorul Christian Badea după repetiții, dar nu am găsit un echivalent mai bun pentru stilul maiestuos în care vocea umană și orchestra se completau în Im Abendrot: pe măsură ce soprana urca spre notele cele mai înalte, în timp ce orchestra o însoțea în formulă completă, Lise Davidsen părea imaginea unei nave care plutește regal peste valurile unei mări…

Fantezia simfonică Femeia fără umbră și Dansul celor șapte voaluri din opera Salomeea au urmat în partea a doua, cu rolul de a decanta impresiile de după o experiență aproape de transcendental.

Veniți s-o vedeți și vineri, este atât de tânără încât nu și-a luat zborul încă spre niște teatre de operă de unde e greu să mai privească înapoi. E o șansă, rară, dar cu atât mai fericită.

Primăvara

În sumbrele cripte am visat multă vreme, la pomii tăi în floare, la cerul tău albastru, la parfumul tău și la cântecul păsărilor tale.
Și-acum îmi apari împodobită toată, scăldată-n lumină, ca o minune, drept înaintea mea.
Mă recunoști, mă atragi tandru, iar eu tremur tot în prezența ta binecuvântată.

Septembrie

Grădina s-a îndoliat, ploaia aruncă picături reci peste flori, un frison a cuprins vara, așteptându-și tăcută sfârșitul.
Din salcâmul înalt cade aur, frunză după frunză, și în visul grădinii muribunde, vara surâde șăgalnic și mirată.
Și multă vreme apoi, tânjind după odihnă, întârziind o clipă lângă trandafiri, închise ochii mari și obosiți…

Vremea de culcare

Acum, când ziua s-a sfârșit ostenindu-mă, dorința mea fierbinte e să primesc îmbrățișarea nopții înstelate ca un copil somnoros.
Mâinilor, opriți-vă!
Frunte, nu te mai gândi!
Toate simțurile mele acum nu vor decât să se cufunde-n somn.
Sufletul meu vrea să-și ia liber zborul, neîngrădit, spre sfera magică a nopții, spre mii de alte vieți profunde.

În amurg

Prin bucurie și tristețe am mers ținându-ne de mână.
Și-acum, ne odihnim senin, ajunși la capătul de drum.
Deasupra văilor rotunde, cerul s-a întunecat.
Doar două ciocârlii se-nalță visând, în aerul înmiresmat.
Vino și lasă-le să zboare, acum e timpul să dormim.
Să nu ne pierdem drumul nostru, însingurării să-i fugim!
O, vastă și tăcută pace, atât de-adâncă-n asfințit!
Drumul cât ne-a istovit – poate că-nseamnă… moartea?

Galerie Foto – (c) Romeo Zaharia

Lise Davidsen, Christian Badea, la Ateneul Român (Foto: Romeo Zaharia)