duminică, 26 aprilie 2015, la Wiener Konzerthaus
Wolfgang Amadeus Mozart: Concertul pentru pian și orchestră nr. 25 în Do major, KV 503
Anton Bruckner: Simfonia nr. 2 în Do major, WAB 102 (versiunea  1877)
Solist: Piotr Anderszewski
Dirijor: Paavo Järvi
Wiener Symphoniker

Mai întâi, o coincidență: în aceeași zi, matineul (o tradiție uitată în România) de la Wiener Symphoniker și cel de la Wiener Philharmoniker propuneau programe foarte asemănătoare: Mozart și Bruckner (Simfonia a II-a în ambele concerte), cu Paavo Järvi și respectiv Riccardo Muti. La Filarmonică e ceva mai greu de obținut un bilet, concertele fiind pentru abonați, deci dilema a fost tranșată rapid, în favoarea lui Konzerthaus, unde urma să-l văd și pe Piotr Anderszewski în Concertul Nr. 24 pentru pian de Mozart (Muti dirija o simfonie de Mozart).

Paavo Järvi este dirijorul care a condus spectacolul de deschidere a OZN-ului de la Paris, noua sală Philharmonie. Piotr Anderszewski va veni la „Enescu 2015”, cu un program neanunțat încă, dar este unul dintre capetele de afiș ale festivalului, după Gramophone și BBC Music.

Mozart la Viena pare ceva banal și la îndemâna oricui, dar dincolo de această presupunere, nu e deloc ceva simplu. Există o articulație și o mecanică a ritmului pe care numai o orchestră foarte riguroasă le poate satisface. Paavo Järvi este un dirijor care crede în valoarea idiomului, de aceea îl preferă pe Berlioz la Paris (a declarat recent că a înțeles Simfonia fantastică abia când a dirijat o orchestră franțuzească), Brahms în Germania, Șostakovici în Letonia, așadar nimic de mirare în preferința pentru Mozart la Viena.

A fost un concert excelent. Anderszewski, îmbrăcat nonconformist, a lăsat impresia că tricoul și jacheta care au înlocuit fracul erau o alegere menită să atragă tuturor atenția de la el. Unii pianiști au sentimentul că interpretarea lor este un act intim, care nu ar trebui să se producă în fața publicului. Glenn Gould era așa și, în momentul în care a atins gloria, s-a retras complet de pe scenă, în studio, încercând să atingă perfecțiunea absolută. Anderszewski părea atins de fiecare notă pe care o producea, iar în momentele de respiro se contorsiona, evitând să privească publicul. De partea cealaltă, Paavo Järvi era o expresie a siguranței de sine și a seninătății. Mereu exact, într-o complicitate permanentă cu orchestra care-l servea impecabil, îi servea cu eleganță intrările pianistului. Până la urmă, a reuși să faci un concert bun de Mozart rezidă și în capacitatea dirijorului de a dansa pe muzica lui Amadeus. Căci Järvi era atât de atent la toate detaliile (n-a ratat să indice nici un solo, nici o nuanță), încât gesticulația lui febrilă ajunsese să pară o coregrafie elaborată.

În partea a doua a concertului a fost Simfonia a doua de Bruckner, de data asta o afacere numai între Wiener Symphoniker, cu un efectiv mărit, și Paavo Järvi. Nu sunt un mare cunoscător al muzicii lui Bruckner, astfel încât n-aș putea să precizez ce versiunea anume s-a interpretat. Mai important este universul romantic al compozitorului austriac. Aceeași direcție minuțioasă a lui Järvi și o orchestră care cânta împreună – o expresie pe care dirijorii o folosesc foarte des. Același „împreună” care a făcut minuni la Staatsoper, în Evgheni Oneghin, cu o zi înainte, s-a simțit peste tot și la Konzerthaus. În rest, comparația cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu” nu mai este deplasată, așa cum ar părea având în vedere diferența enormă de notorietate. Iar specificul se întrezărește, falanga românească are un sunet mai „greu”, nu atât de „greu” ca al unei orchestre rusești, dar există o substanță în acest sunet care este înfrânt (e adevărat, din ce în ce mai rar) de lipsa rigorii absolute. Nu este un compliment, situația nu se va redresa niciodată în România atâta vreme cât nu va dispărea mediocritatea dirijorală.

Dar the musical overdose de la Viena nu s-a terminat, pentru că în aceeași seară urma să văd premiera lui Don Pasquale, la Staatsoper. Va urma…

 Galerie Foto:

Paavo Jarvi