O coincidență fericită a ales același an, 2015, pentru lansarea a trei seturi de discuri, portretele a trei dintre cele mai mari soprane române: Virginia Zeani (Musique Aria), Elena Moșuc (Sony Classical) și Angela Gheorghiu (Warner Classics), în total sunt 20 de CD-uri și un DVD. Am petrecut astfel o zi întreagă în compania a trei femei excepționale, care m-au însoțit peste tot, cântându-mi numai mie, acasă sau în mașină, în difuzoare sau căști. Aceasta este de fapt întreaga esență a industriei fonografice: posibilitatea unei intimități altfel improbabile cu vocea unui mare artist.

O dimineață cu Virginia Zeani

Am aflat acum câteva luni despre un proiect de restaurare și republicare pe CD a înregistrărilor din studio ale Virginiei Zeani. Informația că ar fi o ediție limitată mi-a trecut pe lângă ureche, am realizat ce înseamnă acest lucru mai târziu, observând că, în ciuda reclamei care i se face acestui set în presa muzicală europeană, discurile nu se găsesc decât pe site-ul obscurei firme care le-a editat, Musique Aria, sau la Amazon Canada și nicăieri altundeva, iar la vreun format digital nici să nu vă gândiți. Păcat. Sunt curios dacă vreunui magazin de discuri din România îi va veni ideea să le distribuie și pe la noi. Până atunci, am un motiv în plus pentru a scrie mai pe larg despre aceste înregistrări.

Virginia Zeani face parte dintr-un club foarte select al unor mari soprane (câteva nume aproape la întâmplare: Leyla Gencer, Magda Olivero sau Anita Cerquetti) de la mijlocul secolului XX, care au înregistrat foarte puțin în studio. Prin urmare, o recuperare a sesiunilor de studio era necesară. Setul nu include însă chiar toate aceste imprimări, lipsesc integralele cu La traviata și Tosca de la Electrecord, fiind reluat numai discul cu arii de Verdi și Puccini, fără explicații. La drept vorbind, poate că e mai bine așa, cele două integrale amintite captează un pic prea târziu vocea sopranei, mai ales în Tosca, iar includerea lor ar fi dezechilibrat inutil această colecție.

Cărticica atașată setului face un rezumat al vieții și carierei sopranei, inspirat de o serie de convorbiri cu aceasta, și continuă cu o prezentare a fiecărui CD în parte. Câteva mici greșeli de literă, ici și colo, trădează dimensiunea minusculă a acestei case de discuri, altfel prezentarea este impecabilă, dar mai ales interesantă, având în vedere ineditul unor înregistrări sau culisele altora.

Remasterizarea înregistrărilor folosește ca sursă benzile originale și, în cazul Traviatei din 1960 și La serva padrona, LP-uri pristine, adică discuri ce nu au fost scoase din mapă niciodată, fiind atinse de acul pick-up-ului abia acum. De aceea, există mici diferențe de calitate față de alte remasterizări, realizate după benzile originale.

Primul disc este o raritate din 1956, un recital de la radio, cu orchestra NDR condusă de Mario Cordone, și conține trei arii din Lucia di Lammermoor, La traviata și La sonnambula, plus un duet din Madama Butterfly (pe lângă Mama, quel vino e generoso! din Cavalleria rusticana, cântată de tenorul Agostino Lazzari). Discul este completat de un interviu din 1993 cu George Jellinek, de la un post de radio newyorkez, destul de convențional, mai ales pentru cei care au urmărit cariera Virginiei Zeani sau au citit cartea-interviu cu Sever Voinescu, Canta… che ti passa, dar care relevă în schimb muzicalitatea unei voci impostate natural, chiar și atunci când vorbește (în engleză, cu un adorabil accent italiano-românesc).

Următoarele două discuri sunt recitalurile de la Decca, reeditate recent într-un singur CD (Operatic Recital). Aici, diferențele de remasterizare vor alimenta discuțiile dintre audiofili, chiar dacă ele nu sunt, în fapt, decât străluciri diverse ale aceleiași bijuterii, în bătaia luminii. Anturajul este și el excelent, Gavazzeni și Patane, Maggio Musicale Fiorentino și Santa Cecilia di Roma, lăsându-ne visători fără speranță, într-o istorie contrafactuală a ceea ce ar fi putut să însemne o colaborare mai lungă cu legendara casă de discuri. Pentru că, în special în repertoriul belcanto, Zeani utilizează niște accente care sunt intenționat opuse lecturii Mariei Callas, în special în scena nebuniei din Lucia di Lammermoor. Ariile de Puccini, mai ales, sunt foarte reușite, cu o frazare și o dicție de vis (aici se vede cel mai clar ce înseamnă studiile în Italia, cu Pertile), o demonstrație completă a frumuseții unei autentice voci lirice, chiar dacă există și o anumită uniformitate a caracterizării lui Liù, Mimì, Magda, Angelica, Lauretta etc.

Discul cu numărul patru este unul cu selecțiuni, mai degrabă nefericite (lipsește finalul, de exemplu), din La traviata. Înregistrarea din 1960 a apărut și separat, imperfectă din punct de vedere tehnic, cu mici distorsiuni în frecvențele înalte, rezultat al unui presaj mediocru. Zeani este o Violetta tânără și credibilă, cântând cu aplomb, într-un anturaj destul de oarecare (Germonții Giuseppe Savio și Paolo Gorin). Din fericire, setul conține și o versiune integrală a operei, dar să nu anticipăm.

Prima surpriză reală și foarte plăcută vine odată cu al cincilea disc. La serva padrona de Pergolesi, actul fondator al operei buffa, mărul discordiei din La querelle des bouffons dintre Rousseau și Rameau și facțiunile lor, care aveau să redefinească opera la începutul secolului XVIII. Pare de necrezut că această minusculă lucrare, atât de celebră acum 200 de ani, astăzi  e aproape uitată de teatrele de operă, în timp ce este atât de invocată de muzicologi. Înregistrarea a fost făcută în 1960, la Hamburg, cu Orchestra Radio condusă de George Singer, iar Zeani îl are partener pe soțul ei, Nicola Rossi-Lemeni. Totuși, discul a fost distribuit abia în 1965, primind o recenzie destul de neutră în numărul pe luna mai al revistei Gramophone, compoziția fiind expediată ca „insipidă”, dar fiind remarcată „inteligența” cu care Virginia Zeani abordează „convingător” personajul viclenei servitoare ce plănuiește să se mărite cu stăpânul ei. În realitate este mai mult de-atât. În epoca aceea, muzica baroc era frecventată destul de rar, dar mai ales superficial, se încerca mereu (și se rata mereu) impunerea unui tipar de interpretare clasic peste muzica veche. Dacă procedeul reușea deseori în cazul lui Mozart, în schimb dădea greș cu Pergolesi sau cu Rameau. Două arii, Strizzoso, mio strizzoso și A Serpina penserete (ceva mai cunoscută, datorită unui acompaniament ce-l anticipează pe Mozart), sunt suficiente pentru a arăta toată întinderea vocii Virginiei Zeani, dar și o expresivitate care îi vine ca turnată, lăsându-ne pe gânduri: cum ar fi fost dacă? Cum ar fi fost dacă Zeani ar fi făcut o incursiune de câțiva ani în muzica unei Donna Elvira, sau a lui Fiordilligi, a Paminei, sau a Susannei? Nu putem decât să visăm la o Contessa di Almaviva sau chiar la Königin der Nacht (care i-ar fi fost la îndemână, în contextul atâtor Lucia di Lammermoor sau Gilda suple și sigure vocal). Pentru o dată, eleganța acestei epoci muzicale vine foarte bine stilului aristocratic al sopranei, mereu grande dame în roluri romantice. Cum ar fi fost dacă Zeani s-ar fi născut cu vreo treizeci de ani mai târziu, pentru a prinde perioada instrumentelor de epocă? Nu vom ști niciodată, dar poate că ascultând-o în acest repertoriu pe eleva ei, Vivica Genaux, ne-am putea face o idee. Și am avea încă un motiv de nostalgie.

Marea noutate a setului este însă o înregistrare de studio cu La traviata din 1963, de la RAI Roma, cu Mario Rossi dirijor și cu Luigi Infantino și Antonio Boyer în rolurile lui Alfredo și Giorgio Germont, pentru prima dată în versiune CD. Nota producătorului susține că aceasta este Violetta preferată de Zeani și nu greșește cu nimic. Într-adevăr, toată arta ei, folosind integral dar cu discreție întreaga tehnică perfecționată în acest rol, este prezentă aici, într-un dozaj superior celui de la Electrecord, chiar dacă înregistrarea românească se aude mai bine. Orchestra RAI nu este o minune, pe alocuri e plată și dezordonată, dar fără să afecteze performanța generală. Infantino e liric autentic, un pic cam zgomotos, dar generos și se achită mai bine de rol decât Buzea. Boyer însă e o surpriză plăcută, un Germont foarte muzical și plin de sinceritate, amintind de Mario Sereni, în contrast cu posomorâtul Herlea din 1968 (știu, știu, sacrilegiu!). Zeani? O lecție de canto. Dificultățile de coloratură ale primului act parcă nici n-ar exista, notele înalte sunt atacate și rezolvate cu siguranță și precizie dezarmante, restituindu-i Violettei Valéry toată superficialitatea juvenilă a Mariei Duplessis. În actul al doilea, transformarea este radicală, caracterizarea personajului este mai complexă decât în orice alte versiuni ale ei. În 1965, soprana revenea în țară pentru a cânta într-o La traviata devenită mit. S-a cântat în limba italiană, în fața unui public care o așteptase o viață. Trei ani mai târziu, Electrecord a încercat să conserve legenda pe un disc devenit fetișul tuturor tinerelor soprane lirice din România. Emulația produsă atunci de Zeani în rândul tinerilor artiști poate fi comparată cu cea produsă de Nadia Comăneci, un deceniu mai târziu. Dar efectele acestei lecții de canto se mai văd și astăzi. Nu e o paranteză întâmplătoare: revenind la ultimele două acte ale înregistrării, în inflexiunile acestei voci se întrevăd la tot pasul accente care mai târziu au devenit semnătura dramatică a unei Ileana Cotrubaș sau Angela Gheorghiu. Sigur, cele două soprane au adăugat propria lor personalitate rolului, dar ceea ce au asimilat după zeci, dacă nu sute de audiții ale discului de la Electrecord a rămas ca un fel de reper al interpretării nefericitei Violetta Valéry. Dar ascultați vulnerabilitatea din Dammi tu forza, o cielo, sau disperarea din scena balului de la Flora Bervoix: e o lume, din care Cotrubaș a făcut apoi o minune când i-a adăugat propria ei ingenuitate. Urmăriți culoarea întunecată și tragică a întregului duet cu Germont, Ah, dite alla giovine…, sau strigătul cu ultimele puteri al ultimei revolte, înainte de abis, din Ah! Gran Dio! Morir si giovine… și veți găsi punctul de plecare peste care Angela Gheorghiu a pus pasiunea ei naturală, făcând epocă. E totul aici, în această inedită înregistrare, un mit fondator al seriei de soprane lirice din România, care continuă azi cu Anita Hartig sau Aurelia Florian. Zeani spunea că acest rol este de fapt un act de căsătorie între o soprană și Giuseppe Verdi, și câtă dreptate avea! Mariajul ei spiritual cu marele compozitor a durat un sfert de secol, iar acest disc pare să fie cel mai fericit an al cuplului…

Discul cu numărul opt (originar de la Philips) este al Desdemonei, în dubla ipostază a personajului din opera Otello în viziunea lui Rossini și Verdi. Dacă cele două compoziții diferă stilistic la fel precum lumina unui tablou renascentist de clar-obscurul școlii flamande, ceea ce le unește este direcția lui Alberto Zedda, cel mai devotat legatar al moștenirii lui Rossini (este autorul ediției critice a mai multor opere ale sale, inclusiv Il barbiere di Siviglia) dar și un mare dirijor, pe care romantismul târziu nu face decât să-l provoace. Zeani este modelul feminin unic al acestor portrete muzicale și reușește trecerea de la agilitatea coloraturii de belcanto la lirismul romantic, folosind în avantajul ei ceea ce i se putea reproșa în cazul muzicii lui Puccini: asemănarea dintre personaje.

Ultimul disc este reeditarea recitalului cu arii de Verdi și Puccini realizat la Electrecord în 1971 și captează maturitatea unei voci pentru care Elisabeth di Valois (rol cântat o singură dată, tot în România), Aida, Manon, Mimì sau Cio-Cio-San nu mai au secrete. E un stil mai sobru, de mare doamnă, dar în sensul bun al cuvântului, o ultimă semnătură caligrafiată cu minuțiozitate a unei soprane esențiale.

Notă: Some girls este titlul celui mai vândut album al trupei rock The Rolling Stones, lansat în 1978. Dar termenul Rolling Stone este o metaforă pentru ceva care se schimbă sau se mișcă mereu, denumirea având multe conexiuni cu muzica: numele unei reviste muzicale, al unei trupe rock, sau al unui cântec scris de Bob Dylan.