Brunch cu Elena Moșuc

Sony Classical a publicat în 2015 un set de trei CD-uri – Elena Moșuc: A Portrait. Din fericire, acest album se găsește în magazinele românești și are un preț rezonabil, de circa 60 de lei.

E vorba despre reeditarea unor albume mai vechi ale sopranei: Au jardin de mon cœur (1999), Mozart Portrait (2000) și Notre amour (2002). Mi-ar fi plăcut ca acest set să includă și recentul Donizetti Heroines (2013), recenzat aici pe blog. Fiecare dintre cele trei discuri amintite au avut parte de comentarii la data apariției, dar acum avem perspectiva timpului prin care le putem reanaliza și, de ce nu?, avem și ocazia de a ne îndrăgosti din nou de această voce.

Au jardin de mon cœur a fost cel mai apreciat album al Elenei Moșuc. Avea și de ce: o voce proaspătă, căreia agilitatea exersată în repertoriul francez îi adăuga un plus de senzualitate. Sunt anii de început de la Zürich, când teatrul elvețian pusese mâna pe o voce de coloratură de calibru. Oricine a ascultat Où va la jeune Indoue din Lakmé nu avea cum să nu-i compare virtuozitatea cu Mady Mesplé, dar și expresivitatea cu Natalie Dessay, care tocmai înregistrase integrala operei lui Delibes, pentru EMI. Apoi Caro nome din Rigoletto, care făcea dreptate sopranelor de coloratură, după mulți ani în care stilul cu accente veriste făcuse ravagii în interpretarea rolului Gildei. Sunt doar două arii, cele mai frumoase de pe acest disc altfel plin de multe alte acrobații din muzica lui Mozart, Donizetti sau Bellini, dar și frumuseți neașteptate din cea a lui Gounod sau Charpentier.

Al doilea disc este Mozart Portrait, în care apar și primele limite ale acestei voci din acea perioadă a carierei Elenei Moșuc, în care sunetele stratosferice îi veneau cel mai bine. Sigur, Contesa din Le nozze di Figaro sau Donna Anna din Don Giovanni nu erau punctul ei forte, ca expresivitate, de altfel nici orchestra condusă de Camil Marinescu nu reușește să evite platitudinea. Azi, când timbrul Eleni Moșuc s-a mai umbrit, poate că aceste rouluri ar putea avea o altă consistență, având în vedere și direcția în care i-a evoluat repertoriul. În schimb, Königin der Nacht din Die Zauberflöte trebuia prezervată pe disc, e o mărturie a unui registru vocal acut care a făcut epocă, alimentând speranțele că zilele unei Roberta Peters ar fi putut reveni. Există în acest rol, pe lângă notele supra-acute emise cu o ușurință insolentă, și o voluptate muzicală, un farmec feminin care nu poate fi negat. Cele două arii de concert sunt și ele apetisante, dar secvențele din Exultate, jubilate sunt surpriza cea mai plăcută: muzica sacră și agilitatea vocală merg împreună, așa cum trebuie, fără ca pirotehnia acutelor să deturneze demersul religios.

În fine, ultimul disc, Notre amour, mi-a plăcut cel mai mult. Lieduri românești și franțuzești. O voce de soprană și un pian (Sabine Vatin). Și foarte multă artă. Intelectualitate vocală. Cred că este unul dintre cele mai bune argumente în favoarea muzicii lui George Enescu, prezent aici cu Sept chansons de Clément Marot, Op. 15, un ciclu de cântece dominat de finețe și subtilitate, o altă față a compozitorului național. Nu e o alegere întâmplătoare, întrucât sunt creații aflate sub influența muzicii franceze, Fauré, profesorul lui Enescu în mod special. Clément Marot nu este un nume oarecare, ci este unul dintre poeții francezi clasici, făcând parte din La Pléiade. O mare parte din acest disc este completată de alte lieduri de Chausson, Fauré și Debussy, cu care Enescu se amestecă perfect, dovedind că Franța are toate motivele să-l revendice cultural, tot atât pe cât avem și noi. Ultimele 10 track-uri ale acestui CD (și ale setului) aparțin compozitorilor români. Elena Moșuc întreprinde aici un demers oarecum similar cu cel al Angelei Gheorghiu, de a promova o serie de compoziții românești, o alegere subiectivă până la un punct, întrucât multe dintre acestea conțin teme de inspirație folclorică, ceea ce le face cumva mai puțin logice în contextul general (Zorile-și mâna cerbii de foc de Carmen Petra-Basacopol, Note de primăvară de Felicia Donceanu, Doina Stăncuței și Floricică de pe apă de Tiberiu Brediceanu sunt doar câteva exemple). Pe lângă acestea, consacrata Somnoroase păsărele de Vasile Spătărelu nu face decât să umple un tablou mai degrabă eterogen, care subliniază și mai mult distanța dintre Enescu și epigonii săi.