Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Guest post: „La traviata” cu Aurelia Florian, la Oslo


Inaugurez cu această ocazie rubrica de articole scrise de invitați, Guest Post. Prima cronică este de la Oslo, cu opera La traviata de Verdi, cu Aurelia Florian în rolul principal. Autorul este un bun prieten, Călin Constantin.

L’uomo implacabile per lei sara – O traviata nordic minimalistă

La Traviata  Den Norske Operaen Violetta Valéry – Aurelia Florian Alfredo Germont – Evan Bowers Giorgio Germont – Audun Iversen Dirijor – Rune Bergmann Regizor – Tatjana Gürbaca 17.06.2015

Opera din Oslo se află într-o fază susținută de creștere a nivelului valoric, cu o aplecare evidentă spre experiment. Uneori reușit (Povestirile lui Hofmann), alteori un fiasco total (Don Giovanni).

Traviata s-a plasat cumva între, cu multe idei interesante, dar și cu decizii regizorale foarte ieftine, de genul râsului isteric al Anninei în timp ce Germont își exprima, plângând cu lacrimi demonstrativ false, regretul față de starea Violettei. Sau moartea lui Alfredo în finalul actului de la Flora, împușcat de Baron (?!), care moarte se dovedește a fi și ea falsă.

Montarea a fost minimalistă, gen regietheater – regizorul a fost Tatjana Gürbaca (care are ceva premii la activ în Germania, printre care premiul „Regizorul anului” în 2013, oferit de revista „Opernwelt”) –, cu un surprinzător de puternic impact emoțional. Tonul montării a fost unul extrem de cinic și sexual.

În mijocul scenei este plasată o impozantă prismă trapezoidală cu baza mare în sus care decupează o a doua scenă. Violetta este singurul personaj care evoluează numai în acest spațiu, în permanent expusă, ca un obiect, celorlalți; celelalte personaje, incluzând corul, au un spațiu de desfășurare mult mai amplu. În primul act, pe fundal, se află un panou care imită lambriuri scumpe de lemn, panou ce dispare la începutul actului doi. Restul scenei e format din clasicul cabinet italian negru. În partea finală a actului patru („Se una pudica vergine”), părțile laterale ale prismei sunt înlăturate, în centrul scenei formându-se un fel de catwalk care aduce a prova unei nave ce glisează încet spre public, în timp ce Aurelia Florian își cântă ultimele fraze. O lumină albă, pură o învăluie – o mult așteptată și binemeritată purificare/mântuire. Violetta lui Florian nu cade moartă pe scenă, ci cântă întreaga măsură pe „O gioia”, ridicându-și brațele spre lumina binefăcătoare.

La Traviata - Oslo 2015 -1

Acesta e singurul moment în care Violetta este tratată cu umanitate. În rest, este folosită drept obiect sexual, lovită, abuzată psihic, fizic, supusă unui viol în grup în timpul corului matadorilor. Revenită într-un loc de unde încercase să scape, maltratată fizic, extrem de deprimată, Violetta începe să moară din timpul actului III. Ceea ce se întâmplă în actul IV, spre ușurarea tuturor, inclusiv a lui Alfredo, care apare însoțit de ceea ce pare a fi o nouă parteneră, provocând un moment de furie Violettei („Ah! Gran Dio! Morir si giovine”).

Violetta, în versiunea operei din Oslo, nu mai are nimic din rafinata curtezană pariziană din atâtea alte montări. E prostituată fără menajamente. Bărbații sunt în permanență în jurul ei, oferindu-i bani pentru sex. Trăiește într-o lume cinică, sexual dependentă, o lume la care vrea cu disperare să renunțe: în timpul Bridisi-ului, când totul se transformă într-o grădină a plăcerilor (trimitere directă la Hieronymus Bosch), devine profund scârbită, cerându-le imperativ invitaților să plece. Își dă seama, cu emoție adâncă în glas, că Alfredo a rămas în salon („Voi qui?”): este, mult mai timpuriu decât alte Violette, deja îndrăgostită.

Interesantă e Annina, cea care e cu adevărat dependentă de sex și de bani, și care face tot ce îi stă în putere pentru a o despărți de Alfredo. Ea este, de fapt, cea care face rost de clienți și îi împarte cu Violetta. Ea este cea care îi dezvăluie lui Alfredo, plină de perversitate și ură, costurile mari ale traiului la țară: „E greu de trăit aici, la țară, singuri” spune ea. Desigur, „singuri” fără banii binefăcători ai bărbaților, bărbați ce invadează, conduși de Annina, casa de la țară a Violettei pentru a-și găsi o nouă, proaspătă victimă: sora lui Alfredo.

Spre deosebire de alte montări din ultimul deceniu, în care sora lui Alfredo este adusă în fața Violettei doar pentru a o convinge mai ușor să renunțe la el, aici se merge mai departe. Pe fundalul duetului furtunos dintre Violetta și Germont, bărbații o admiră/ating/transformă pe foarte tânăra soră a lui Alfredo într-o viitoare Violetta („Pura siccome un angelo”). Florian este cea care o smulge din mijlocul bărbaților, și, printr-un simbolic schimb de haine, se oferă în locul ei, sacrificându-se („Dite alla giovine”). Totul sub privirile îngăduitoare ale lui Germont. Un Gemont total ipocrit și preocupat doar de imaginea sa de cap de familie. Germont rămâne total tributar acestei viziuni și în actul final, ceea ce nu e consistent cu schimbarea lui din actul trei, când îi reproșează lui Alfredo comportamentul față de Violetta („Di sprezzo degno”).

Corul e aproape în permanență prezent pe scenă: invitații din actul I care  devin caractere din grădina plăcerilor lui Bosch. Sau bărbații ce mișună în casa Violettei, în actul II. Sau, în ultimul act, când devine un cortegiu funerar.

Distribuția a fost susținută de o orchestră solidă, robustă, foarte sonoră, dar evident mai obișnuită cu Wagner decât cu Verdi. Aceeași impresie a lăsat corul, al cărui sunet a fost omogen și copleșitor.

Vocal, spectacolul a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că Traviata este o operă de soprană. Cu un Evan Bowers cu probleme de respirație, greșit distribuit ca Alfredo, făcând eforturi într-un rol considerat, mai degrabă, simplu. Au fost momente în „De miei bollenti”, dar și mai pregnant în timpul cabalettei, când vocea părea că va ceda. În altele, singurul lucru important era emisia unui sunet frumos, asta cu costul unei lipse de conexiune scenică cu Florian. I-am apreciat, totuși, decența de a nu încerca să cânte do-ul de la sfârșitul cabalettei, o notă care pune probleme multor tenori, dar care, totuși, nu este scrisă în partitură. Cu un Audun Iversen, o voce superbă de bariton, cu inflexiuni ale vocii ce aminteau de Thomas Hampson, dar de o calitate evident verdiană. Un Germont spledind vocal, cu un uimitor si bemol acut în finalul ariei „Di provenza” (nescris în partitură). Splendid vocal, dar doar atât.

La Traviata - Oslo 2015 -2

În acest context era absolută nevoie de o soprană care să strălucească scenic. Ceea ce Aurelia Florian a făcut din plin. Seria de Traviate de la Opera din Oslo a fost un solid succes personal!

Aurelia Florian a etalat o siguranță scenică de invidiat și o adâncă implicare emoțională. Vocea este mare, uneori prea mare, soprana cântând cu ușurință peste cor și orchestră în ansamblul din actul trei. Suprinzator, în „Amami Alfredo” a fost parțial acoperită de orchestră. Nu are o voce omogenă – am numărat cel puțin trei voci –, dar se folosește de diferența între registre pentru a etala emoțiile personajului. Partea gravă a vocii e generoasă, întunecată, catifelată (mi-a amintit de Anna Netrekbo). Au fost momente când Violetta dispărea și o auzeam pe Leonora în „D’ amor sull’ ali rosee”! În mediu este prezent, de multe ori, un vibratto pe alocuri neplăcut, dar vocea se purifică într-un acut/supraacut superb. Celebrul mi bemol (din nou nescris) din finalul ariei „Follie, follie” a fost extrem de sigur, strălucitor, dar scurt, din nefericire. În partea de coloratură s-a simțit nevoia de mai mult control. Aurelia Florian a crescut de-a lungul celor patru acte, organizate aici doar în două, anumite stridențe și pianissime nu foarte reușite lăsând locul unui „Addio del passato” hăituit și copleșitor, pentru a termina cu o „Se una pudica vergine” devastatoare vocal și emoțional.

Aurelia Florian nu are tehnica vocală uluitoare a Elenei Moșuc, nici prezența sofisticată a Angelei Gheorghiu, dar prin implicarea emoțională, muzicalitatea desăvârșită și inteligența scenică devine o competitoare puternică!

 Călin Constantin, 20 iunie 2015

Galerie Foto – (c) Eirik Berg

3 comentarii la “Guest post: „La traviata” cu Aurelia Florian, la Oslo

  1. Victor Zaharia
    Iunie 20, 2015

    Interesant si evocator 🙂 Multumim, Caline si te mai asteptam si cu altele!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Luiza-Maria
    Iunie 20, 2015

    Cred ca Verdi s-ar rasuci in mormant daca ar stii ce monstruozitate s-a facut din briliantul lui de opera!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Iunie 20, 2015 de în Cronica, Guest Post, Muzica, Spectacole şi etichetată , , , , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: