În Sâmbăta lui Richard Strauss, 5 Septembrie 2015, ora 19.30, la Sala Mare a Palatului
Staatskapelle Dresden, Dirijor: Christian Thielemann
Anja Harteros
Strauss – „Letzte Lieder” „Frühling” – „September” – „Beim Schlafengehen” – „Im Abendrot” – „Malven” (Orchesterfassung von Wolfgang Rihm), Auftragswerk der Osterfestspiele Salzburg und der Sächsischen Staatskapelle Dresden
Strauss – „Eine Alpensinfonie” op. 64

Când, în iarnă, am văzut programul de anul acesta al Festivalului Enescu, am crezut că visez. Anja Harteros va cânta la București. Și nu orice: Ultimele patru lieduri de Strauss. Un mare recul, imediat după aflarea veștii: se va cânta la Sala Palatului. Cum, muzica asta atât de rafinată și de intimă să fie expusă într-un spațiu aproape deschis, prin vastitatea lui? Neîncrezător și temător, am fost la repetiții, ca să mă asigur că nu e o greșeală. Ca atunci când te ciupești de mână, să verifici dacă visezi sau nu. Dar asta este o altă poveste, pe care o veți citi în altă parte, curând. Aici vom vorbi despre concert.

Să mai spun încă o dată povestea? Mulți o știu prea bine, dar aseară au fost încă vreo câteva mii în sală care n-au aflat-o încă. E pentru aceștia din urmă.

Richard Strauss a fost un mare compozitor. De operă în primul rând. A avut o slăbiciune pentru vocea de soprană, pentru care a compus multe roluri extraordinare. Sopranele i-au răsplătit această iubire, cântând memorabil, făcând istorie cu operele lui. În lunga listă a acestora, două românce, azi destul de uitate, pentru că l-au trădat pe Verdi pentru acest rafinat Don Juan muzical care a fost Richard Strauss: Viorica Ursuleac și Maria Cebotari. Acesta ar fi, nedrept de scurt exprimat, contextul. Strauss, un compozitor de succes încă din timpul vieții, fără nici o dificultate materială, decide să rămână în Germania în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Era prea bătrân ca să lupte direct, a sperat că va putea schimba ceva prin decență. N-a reușit. Pentru a-și proteja nora, evreică de origine, a acceptat decorații și medalii. Herman Hesse, scriitorul, care locuia vis-à-vis de el, nu-l mai saluta. La sfârșitul războiului, dar și la capătul vieții sale, în ruina generalizată, compozitorul se trezește falit. O mână întinsă vine de la Maria Jeritza, soprana cea mai frumoasă a perioadei interbelice, de a cărei voce Strauss era iremediabil îndrăgostit. Ultima compoziție este un ciclu de lieduri, patru la număr, despre moarte și despre acceptarea ei. I le-a înmânat lui Kirsten Flagstad, cu rugămintea să găsească un dirijor bun cu care să le cânte împreună. Flagstad l-a ales pe cel mai mare: Wilhelm Furtwängler. Premiera mondială, postumă, covârșită de regrete și de emoții, s-a păstrat, înregistrată de postul de radio. Apoi, în anii care au urmat, au fost înregistrate vreo sută de discuri, toate sopranele au vrut să le cânte și să poată simți și ele acea mângâiere din notele lor. O discografie pletorică, aproape necunoscută în România, unde recent dispărutul Dan Iordăchescu era cam singurul promotor al acestui gen muzical. În 1982, printre hârtiile care s-au găsit după moartea Mariei Jeritza, s-a descoperit un manuscris, cu un al cincilea cântec, Malven, cu dedicația: „Iubitei mele Maria, un ultim trandafir”. Un anonim a cumpărat manuscrisul la licitația cu obiectele sopranei, cu 60.500 de dolari. Zubin Mehta este cel care a reușit să obțină dreptul de autor pentru a prezenta Malven, în premieră mondială, în 1985. Soprana care a avut onoarea să cânte acest lied pentru prima dată în public a fost Dame Kiri Te Kanawa.

Mă ciupesc de mână și mă trezesc din aceste rememorări, în Sala Palatului. Tocmai se termină Frühling. Ar trebui să urmeze September, dar sunt alte acorduri, vesele, progresia dramatică a întregului ciclu de lieduri e întreruptă din cursul obișnuit, al căii bătătorite de tradiție. E o prelungire a primăverii, ca și cum Strauss ar încerca să mai rămână puțin cu noi, așa cum îl știm, zâmbitor, relaxat. Anja Harteros se luminează la față. Acutele curg cu nonșalanță. E un lied nerușinat de frumos. Impudic. Apoi tonul se schimbă, devenind tot mai melancolic. E un exercițiu muzical de aducere aminte. Îți amintești, Maria Jeritza? Erai o nalbă, delicată și foarte frumoasă. Da, Malven înseamnă nalbe, nu v-ați prins? Iar acesta este al cincilea lied, o perlă pierdută dintr-un pandantiv.

September. Harteros evită să impresioneze prin volumul vocii. E o decență în interpretarea ei, în ton cu semnificația muzicii. Nu splendoarea vocii contează, ci intelectualitatea. Colorează la infinit, fiecare silabă e poveste în sine. Sunetul de corn de la final strălucește ca un soare scufundat după linia orizontului. Începe mare călătorie, fără întoarcere. Thielemann o învăluie cu privirea pe soprană și dirijează de parcă ar vrea să o facă să plutească deasupra scenei.

Beim Schlafengehen începe imediat. Cvartetul de corzi cântă fuga de la început, fiecare partidă, pe rând, plonjează în substanța acestui lied, iar Harteros îi urmează. E perfectă. A înregistrat de două ori deja acest ciclu de lieduri. La repetiții, cavalerul Thielemann a oprit-o după solo-ul de vioară, pentru a trece mai departe la Im Abendrot. Acum pot asculta ceea ce cu o oră mai devreme încercam să ghicesc. Vioara e ca un generic de film bun, e Casablanca. O pauză după prima silabă din versul care îi urmează, (Und die Seele) apoi vocea se duce în sus, odată cu crescendo-ul orchestrei, crescând odată cu aceasta, e tot mai puternică, timbrul se întunecă, acum plutește de la o înălțime amețitoare, survolând curenții orchestrali de sub ea. Ah! Modulația pe cuvântul freien! Vocea mângâie legato-ul cu o tandrețe aproape de abandon. S-a terminat și al treilea cântec. Mai e atât de puțin…

Preludiul orchestral de la Im Abendrot e direct, în vizunea lui Thielemann. Un tempo moderat creează un soare roșu, imens. Soprana atacă în același mod partitura, fără grabă, în volute calme. Acum sunt ciocârliile, interminabile, parcă ar fi mai multe decât se aud de obicei. O weiter, stiller Friede! aproape în șoaptă, un ultim salt, Abendrot, apoi imersiunea ultimelor măsuri, dezintegrate. E chiar moartea, ca o femeie frumoasă. Harteros se emoționează în tăcere, pe citatul din Moarte și transfigurare, ciocârliile își iau zborul pentru ultima oară. Liniște.

Un domn cu părul alb, îmbrăcat într-un costum elegant, aplaudă, lângă ușa de intrare din stânga scenei. Pentru o clipă am crezut că e Richard Strauss, venit pe furiș la București, tocmai aici, ca să asculte Malven. Nu e Strauss, e Ioan Holender, omagiind o mare cântăreață de operă, iubind-o. Ca Strauss.

Nu pot scrie despre Simfonia Alpilor. A fost, bineînțeles, extraordinară, dar și o punere la punct a părerilor critice exprimate cam gratuit despre prestația saxonilor din prima zi. O lucrare amplă, în care valoarea lui Thielemann și a unei dintre celei mai vechi orchestre din lume (Staatskapelle Dresden e fondată în 1548) s-a văzut la fel de bine ca întreaga ascensiune a muzicii Alpilor, de la poalele întunecate ale pădurilor, până la strălucirea soarelui din vârful muntelui.