într-o joi, 11 Mai, la Ateneul Român
Richard Strauss: Ultimele patru lieduri
Hrachuhí Bassénz (sop.)
Gustav Mahler: Simfonia nr. 1
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Sunt mai multe chei de lectură pentru Ultimele patru cântece ale lui Richard Strauss, nu doar în receptarea spectatorului, ci și în cazul sopranei, în funcție de calitățile vocale și de temperamentul artistic. Una dintre ele ar fi nivelul cinci, cel al acceptării morții, din modelul Kübler-Ross; e contextul evident în care Strauss le-a scris. Pentru că nu e nimic tragic în aceste lieduri, nimic din Requiem-ul lui Mozart sau Stabat mater-ul lui Pergolesi, așa cum nu-i nimic nici din ireverența spumoasă a lui Verdi din Falstaff. Apoi, fiind vorba de o soprană, indiferent de vârstă, mult mai tânără decât era Strauss când le-a scris, se poate întrezări uneori o fată care-și evocă bunicii, într-o nostalgie senină (Lise della Casa, Gundula Janowitz). Iar uneori ne putem întâlni cu o voce grandioasă care plutește peste orchestră atât de maiestuos, încât nu mai contează nimic (Kirsten Flagstadt, Jessye Norman).

În ultimul deceniu, în România, am putut să o ascultăm pe Lise Davidsen în 2015 (mult mai bine decât în înregistrarea de studio pe care a realizat-o în 2019), la Ateneu, prezentată publicului tot de Christian Badea, chiar înainte ca soprana norvegiană să câștige Operalia. Și pe Anja Harteros, cu Staatskapelle Dresden și Christian Thielemann la Festivalul Enescu, tot în 2015, un model de puritate stilistică.

În seara asta, Hrachuhí Bassénz a pus în valoare toate aceste trei chei de lectură amintite. O voce opulentă, nu neapărat atât de mare încât să nu-i pese de orchestră (foarte bine strunită de Christian Badea), însă de o omogenitate impresionantă, culminând cu un registru înalt de o strălucire aparte, de care nu te mai săturai. Früling a decurs fără surprize, dar și cu o expresivitate mai degrabă reținută, oarecum surprinzătoare pentru soprana care ne-a înlăcrimat în Otello, anul trecut, la ONB. A fost însă suficient de bine pentru ca o parte din sală să aplaude. În September discursul sopranei a luat avânt, vocea ei lirică fiind pusă la încercare de frazele lungi, fără respirație, și totul a început să sclipească. Iar artista să radieze, proiectând o imagine a unei distincții atașante, orientale, în care aproape că te-ai fi așteptat ca din versurile lui Hesse să răzbată un „papik” (așa spun armenii „bunic”). Cornii au însoțit-o fără greșeală, iar fluviul sonor al orchestrei n-a depășit nici o clipă linia de plutire a acestei voci foarte frumoase.  La Beim Schalfengehen cred că tot publicul știa deja că e la o întâlnire cu un talent pe care nu-l întâlnești în fiecare săptămână. Vocea a fost dusă până la limită, dar fără să fie nici un moment forțată. Cred că e cel mai greu dintre cele patru lieduri, efectiv sopranei îi trebuie un suflu neobișnuit de mare pentru a fraza. Și Bassénz l-a avut, fără să pară deloc epuizată după soloul de vioară, destul de anodin, al lui Rafael Butaru. În fine, Im Abendrot, cel mai frumos, crepuscular până la lacrimi, comunicând calm acel „mai e puțin timp, hai să-l petrecem cât mai frumos împreună”, cu flauții închipuind păsări cântătoare care imită și se iau la întrecere cu vocea unei soprane…  Superb. Ce noroc, mai e și mâine!

După pauză, prima Simfonie a lui Mahler a fost o continuare firească. Christian Badea a menținut o tensiune încărcată de energie în prima parte, lăsând să răsară cu atât mai luminoasă tema pastorală, aproape o replică a izbucnirilor primăverii de anul acesta, printre multe zile cu nori și frig. O viziune compactă, atentă la formă, dar punând în prim plan coeziunea. Menuetul părții a doua a curs elegant, conciliind ironia puțin bombastică a lui Mahler cu rigoarea simfonică. Evident, parte cea mai apreciată, a treia, cu acea combinație unică dintre variațiunea pe tema cântecelului Frère Jacques și klezmer a avut savoare și bun gust, pentru ca în Allegro-ul final tensiunea acumulată a primelor trei părți să-și găsească finalitatea. Ca de obicei, atunci când Christian Badea conduce forțele muzicale ale Ateneului, orchestra a fost foarte bine balansată, chiar dacă dirijorul a fost nevoit să intervină energic pentru a obține echilibrul între partidele instrumentale.

După excelenta seară franceză de acum o lună, iată un nou moment cel puțin la fel de bun al Filarmonicii, pe care publicul îl mai poate prinde și vineri.

Coda/Erată/Update după concertul de Vineri:

Am uitat să menționez encore-ul oferit de Hrachuhí Bassénz și Christian Badea: a fost Morgen!, un lied compus de Strauss cu jumătate de secol înaintea ciclului Vier letzte Lieder, o concluzie luminoasă și plină de speranță, în care soprana armeană a strălucit și mai frumos, într-o atmosferă caldă.

În rest și în ansamblu, a fost mai un pic mai bine decât cu o zi înainte, Bassénz (cântând la București pentru prima dată liedurile lui Strauss cu orchestră) a fost și mai sigură pe ea, cucerind cu ușurință publicul. Și parcă și solo-ul de vioară din Beim Schalfengehen a fost un pic mai nuanțat.

După ce am mai revizitat discografia Simfoniei nr. 1 a lui Mahler, pot spune că viziunea lui Christian Badea mi se pare și mai interesantă, dominată de un simț al epicului pe care nu l-am întâlnit la dirijori care și-au clădit o adevărată reputație în acest repertoriu (Bernstein, Giulini). Deși Simfonia este mai degrabă un patchwork, cum spun britanicii, cu multe revizii și refolosiri ale unor materiale mai vechi, cu intenții schimbătoare (inițial Mahler și-a propus un poem simfonic), pentru a deveni, în final o etalare a culturii muzicale și a măiestriei unui compozitor a cărui principală carieră era totuși dirijatul. Dar această paradă nu are nimic arogant în ea, ci mai degrabă exprimă nevoia imperioasă de a comunica artistic cu lumea. Între aceste ezitări componistice, Badea a găsit miraculos un fir narativ, experiența sa din Operă având probabil un rol important aici. De aceea prima parte a fost atât de închegată și de aceea tema pastorală a răsărit din marea orchestrală atât de luminoasă, continuând în aceeași manieră până marșul final care a provocat ovații în cele două zile de la Ateneu.

Stagiunea se apropie de sfârșit. Ultima știre de la Filarmonică este că directorul Marin Cazacu va fi evaluat luni. E un subiect care merită discutat și voi reveni asupra lui, în acest weekend.