Tot Vineri, 4 Septembrie 2015, ora 19.30, la Sala Mare a Palatului
Staatskapelle Dresden, Dirijor: Christian Thielemann
Solist: Yefim Bronfman – pian
Enescu – Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste op. 33 în mi major
(Ansamblul de Cameră al Staatskapelle Dreseden, dirijor: Wulf-Woesten)
Beethoven – Concertul pentru pian şi orchestră nr.3 în do minor op. 37
Bruckner – Simfonia Nr. 6 în La Major

Îl așteptam pe Christian Thielemann aproape la fel de mult precum l-am așteptat pe Sir Simon Rattle. În fond, directorul lui Staatskapelle Dresden a fost pe lista scurtă a succesorilor la conducerea Berliner Philharmoniker până în ultima clipă, când a fost preferat Kirill Petrenko. Această lungă dezbatere pe tema celui care îi va succeda lui Rattle, începând din 2018, ridică miza Festivalului Enescu 2015, pentru că avem ocazia să-i vedem în acțiune pe challengerii pentru una dintre cele mai invidiate funcții din lumea muzicală internațională. Peste câteva zile îl vom vedea și pe Andris Nelsons, un alt candidat, dar și pe cei de la Bayerische Staatsoper, reședința lui Petrenko.

La Sala Palatului, concertul a fost deschis de Ansamblul de cameră al Staatskapelle Dresden, cu Enescu și Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste. Este o compoziție prețioasă în mai multe sensuri, atât ca idee, cât și ca dificultate. Dacă programul celor de la Berliner Phiharmoniker a fost etichetat pe nedrept ca dificil, atunci Simfonia de cameră a lui Enescu ar trebui inclusă la categoria „recomandat profesioniștilor”. Cu toate acestea, instrumentiștii saxoni au excelat, fiecare instrument afișând veleitățile solistice la care visează orice muzician dintr-o orchestră. Toți cei 12 instrumentiști au fost excelenți, deși, dată fiind dificultatea lucrării, ei păreau deconectați de public, ca și cum ar fi fost absorbiți de mica lor minune, în mijlocul unei scene imense și implacabil de goală, într-o sală supradimensionată, strivitoare.

În ciuda declarațiilor din presă date de pianistul Yefim Bronfman, că îl va face pe Beethoven să sune modern, Concertul pentru pian nr. 3 a fost cât se poate de clasic. Până la punctul în care a devenit chiar tern. Beethoven nu poate fi niciodată plictisitor. Bronfman a afișat o tehnică perfectă, dar a lipsit panașul, scânteia. Ca de obicei, o parte dintre spectatori au început să aplaude după prima parte a concertului, potoliți brusc de sâsâielile din jur. Lângă mine, o americancă îmi oferă o lecție, gratis: „Ce bine! Înseamnă că există destui spectatori care vin pentru prima dată la un concert. Asta e foarte bine!”. Așa este. Înainte de a ne grăbi să fim moralizatori, poate ar trebui să ne gândim că e necesar să se formeze o masă critică a publicului, cât mai mare, ca să putem cere o nouă sală de concerte.

A urmat Bruckner, a șasea. E simfonia care îmi place cel mai mult. Acum zece ani am ascultat-o tot la festival, cu Norrington și o orchestră radio germană. Un vis. Să trecem peste clișeul „Bruckner și Celibidache, altceva nu există”. Există. În primul rând, Celi nu mai e. În al doilea rând, Celi era subiectiv. Uluitor, dar subiectiv. Apoi există Günter Wand și integrala lui cu simfoniile lui Bruckner. Dar mai mult decât orice, e absurd să ceri cuiva o viziune personală a altcuiva.

Thielemann și-a arătat clasa în această simfonie grea, dirijând fără partitură. Imensa primă parte a simfoniei a fost dozată extraordinar. Bruckner nu e altceva decât un Beethoven exagerat în toate sensurile. Tocmai de aceea m-a uimit discursul lui Thielemann, prin modul unitar și legat în care a dus totul la bun sfârșit. Nu e deloc ușor să ții în echilibru o progresie dramatică ce durează zeci de minute în șir. Pentru Staatskapelle Dresden nu a fost deloc greu. A fost firesc.

Mâine – Harteros și ultimele lieduri ale lui Strauss. Parcă tot nu-mi vine să cred.