Într-o noapte de Duminică, 6-7 Septembrie 2015, ora 22.30, Ateneul Român
„Il Pomo D’Oro”, Dirijor: Maxim Emelyanychev
Leonardo Vinci – Catone in Utica
Solişti: Franco Fagioli – Cesare, Juan Sancho – Catone, Ray Chenez – Marzia, Martin Mitterrutzner – Fulvio, Vince Yi – Emilia, Max Emanuel Cenčić – Arbace

Dacă acum 30 de ani, în Europa, barocul a redevenit o epocă, cel puțin în muzică, atunci azi am ajuns în faza lui rococo, decadentă. În România abia îl descoperim de câțiva ani. Influența Festivalului Enescu în lumea muzicală din țara noastră a fost practic nulă din acest punct de vedere. Practic, singura realizare cu adevărat importantă, la același nivel cu ceea ce se întâmplă în lume, este doar Indiile galante de Rameau, de la Opera din Iași.

De ce rococo? Pentru că, odată ce marile capodopere ale muzicii baroc au fost re-intepretate, re-înregistrate, re-inventate dacă vreți, folosind instrumente de epocă, într-un recurs la autenticitate care s-a dovedit a fi revelator, acum am ajuns în faza arheologică, a săpăturilor după compozitori complet uitați. Cu excesele rococo ale epocii: patru contratenori într-o operă în care  vocile cele mai „grele” sunt de tenor lejer.

Acum doi ani, aceeași echipă (în mare) care a fost pe scena Ateneului Român, producea primul disc de operă cu muzica lui Leonardo Vinci, Artaserse. Un șoc: defilarea contratenorilor, travestiți sau nu, puși în lumină de inspirația lui Silviu Purcărete, uimea publicul francez și apoi Europa. Anul acesta a urmat recidiva: Catone in Utica, discul a fost lansat acum câteva luni, iar în vara aceasta am avut parte și de prima producție la Versailles (și care mai poate fi văzută pe CultureBox până pe 21 Septembrie, când se va termina și Festivalul Enescu).

Sigur, muzica lui Vinci s-a auzit aseară în premieră absolută în România, dar tot anul acesta a fost prezentată pentru prima dată în Europa. Opera spune povestea lui Cato cel Tânăr și a conflictului său cu Cezar, după moartea lui Pompei. Un conflict între republică și dictatură, completat, așa cum se obișnuiește în operă, cu intrigi amoroase: Marzia, fiica lui Cato îl iubește pe Cezar, dar este promisă unei alianțe matrimoniale cu prințul numibian Arbace, în timp ce Emilia, soția defunctului Pompei, încearcă să-l manevreze pe Fulvio ca să-l ucidă pe Cezar. Avem astfel doi contratenori travestiți pentru cele două roluri feminine. Cam așa ajung să fie modificate convențiile teatrale, atunci când Biserica Catolică se amestecă în artă, interzicând, în secolul XVIII, la Roma, apariția femeilor în teatrul liric. O ciudățenie, dar nu mai mult decât o mezzo-soprană în rolul lui Cherubino. Și, privindu-l aseară pe foarte tânărul Ray Chenez, mă gândeam dacă ar fi posibilă îndrăzneala de a avea pe scenă, vreodată, un contratenor pentru Octavian (Der Rosenkavalier) sau pentru Cherubino (Le nozze di Figaro), sau pentru Siébel (Faust) …

Ceea ce m-a frapat în primul rând aseară a fost libretul lui Pietro Metastasio, genial. E debutul său ca libretist de operă și textul este de o actualitate surprinzătoare. Personajele sunt foarte bine conturate psihologic, Cezar este reprezentat în toată complexitatea lui de om politic abil, dar un triumfător. Eroismul său nu este exagerat, dar nici lipsa de scrupule nu este trecută sub tăcere. Marzia și Emilia sunt două nobile, cărora  nu le lipsesc trucurile feminine ale manipulării. Fulvio e un diplomat inteligent, Arbace e un naiv. Chiar și Cato, un simbol al integrității, devine uman, cedând slăbiciunilor omenești, în finalul operei. Cato și Cezar reprezintă conflictul dintre un senator republican și un dictator. Actualitatea temei politice este evidentă, atâta vreme cât unul dintre subiectele cele mai fierbinți din Europa anului 2015 este autocrația unui Vladimir Putin opusă democrației deciziei colective a Uniunii Europene. Lui Leonardo Vinci i-au fost necesare aproape patru ore de muzică pentru a putea consuma acest minunat libret și îndrăznesc să spun că nu a reușit să se ridice la nivelul lui Metastasio. Patru ore de muzică, iată niște dimensiuni wagneriene pentru durata unei opere. Dar sunt patru ore numai de arii și recitative, care devin repetitive din punct de vedere stilistic, la un moment dat. Abia la capătul lor avem surpriza unui cvartet, foarte reușit, de altfel (Deh, in vita ti serva). E adevărat, opera se bazează în primul rând pe recitative, teatrul primează, dar poate că aceasta este o posibilă explicație a eșecului ei, în epoca în care a fost compusă (1728) și a uitării ei complete din secolele următoare. Pergolesi a fost elevul lui Vinci la „Conservatorul săracilor” din Napoli, și muzica ucenicului a fost mai inventivă decât cea a maestrului (Stabat mater, La serva padrona). Metastasio i-a supraviețuit artistic cu mult lui Vinci, Mozart folosindu-i libretul pentru La clemenza di Tito. Ce revoluție în muzica de operă în numai 63 de ani!

Asta nu înseamnă, însă, că muzica lui Vinci nu ar fi reușită. Dimpotrivă, este foarte frumoasă! Albumul Catone in Utica se găsește și poate fi ascultat prin streaming. Sunt arii minunate, voi enumera doar câteva: Che sia la gelosia (Arbace, actul II), Se in campo armato (Cesar, actul II), Soffre talor del vento (Cesar, actul II), O nel sen di qualche stella (Emilia, actul I), Confusa, smaritta (Marzia, actul III), Va’ ritorno al tuo tiranno (Cato, actul II), Dovea svenarti allora (Cato, actul II) sau Nascesti alle pene (Fulvio, actul II). La toate acestea se adaugă o uvertură electrizantă și cvartetul amintit mai sus, plus o scenă finală, cea a morții lui Cato, ce poate anticipa finalul lui Simon Boccanegra, opera lui Verdi, un secol mai târziu.

Și totuși, patru ore, începând cu ora 22:30, după alte două concerte în aceeași zi, este foarte mult pentru un spectator, oricât de pătimaș ar fi. Auditoriumul Ateneului se golea încetul cu încetul, mai ales după pauză, astfel încât, la finalul operei, cred că mai rămăseseră mai puțin de 300 de spectatori. Ritualul de participare la un spectacol de operă s-au schimbat enorm din 1728 și până azi. Pe vremea lui Vinci, spectatorii nu stăteau țintuiți în scaun, într-o atitudine plină de respect față de actul artistic. Nici măcar nu se stingeau candelabrele din teatru, lumea intra și ieșea, comenta cu voce tare performanțele celor de pe scenă, mai ales atunci când îi distrăgeau de la conversațiile de afaceri care se purtau în teatru. Astăzi, acest comportament ar fi catalogat drept huliganic, dar acum 300 de ani era normalitatea. Dacă muzica se poate întoarce la autenticitate, prin recursul la instrumente vechi, la tehnici vocale de altădată, în schimb publicul nu se mai poate întoarce înapoi, el este cel din  secolul XXI: dependent de telefon mobil, de benzină, de televiziune, mai concret, de viteza cu care se întâmplă toate lucrurile din viața lui. Din fericire, libretul era atât de interesant, încât te făcea să fii curios cum se va desfășura în continuare opera. Un punct forte al spectacolului de azi noapte a fost traducerea libretului în limba română. Pentru o dată, bănuiesc că din lipsă de timp, traducerea nu a fost versificată și arhaizată ca să semene cu ceea ce s-ar fi putut auzi la noi în vremea premierei (în cazul de față, Ioan Neculce), așa cum vedem la teatrele de operă din țară, titrarea fiind foarte ușor de înțeles, fără să fii nevoit să cauți în viteză unde sunt subiectul și predicatul într-o frază chinuită de pe ecran.

Mai adaug și o ultimă referință istorică. Metastase s-a ghidat după biografia lui Cato cel Tânăr scrisă de  Plutarh, atunci când a scris libretul. Dar în epoca sa, liderii politici europeni dezvoltaseră de sute de ani un adevărat cult pentru civilizația romană. Un exemplu: palatul Residenz din München conține în vastul său ansamblu o sala, numită Antiquarium, plină cu busturile a nenumărați împărați romani. În mod evident, toți prinții și regii și împărații Europei Occidentale aspirau la gloria romanilor. Același palat adăpostește și un teatru, cu foarte puțin mai mic decât cel de la Iași. Respectul față de o personalitate ca Iulius Cezar își are astfel explicația, de la piesa lui Shakespeare și până la opera Giulio Cesare de Händel, iar Vinci și Metastasio nu-și puteau permite denaturări precum cele din belacanto-ul italian de la începutul secolului XIX (Maria Stuarda, I puritani etc. cu muzică genială și librete penibile).

Înapoi la concertul cu opera Catone in Utica de la Ateneu. Riccardo Minasi, dirijorul care a condus ansamblul Il Pomo d’oro pe disc și în turneu, a anulat în ultima clipă, fiind înlocuit de un Maxim Emelyanychev înduioșător de adolescentin și adorabil de stângaci în atitudine, dar absorbit de pasiunea muzicii baroc. S-a descurcat foarte bine, cu prețul unor mici desincronizări față de soliști, care l-au ajutat părintește, mereu (în special Franco Fagioli) să ducă la bun sfârșit concertul. E imposibil de ales dintre Fagioli și Cenčić, sunt două abordări diferite și cuceritoare ale vocii de contratenor. Acum vreo 15 ani, Cecilia Bartoli făcea senzație cu arii baroce de operă, cântate cu voce de cap, adică folosind exact tehnica utilizată de contratenori, care pe vremea aceea erau mai mult ocupați cu muzica sacră. Mai țineți minte Agitata da due venti ? După această incursiune a ei, care continuă și astăzi, a răsărit, parcă din pământ, o serie de contratenori ce pare inepuizabilă. Franco Fagioli, care a colaborat cu Cecilia Bartoli de mai multe ori, folosește același tip de emisie, e practic replica masculină a celebrei mezzosoprane. Amintiți-vă mișcările acelea de mandibulă prin care erau colorate ariile atât de spectaculos, permițând o agilitate uimitoare. Cenčić (instigatorul acestui proiect) e mai puțin abrupt, vocea lui e mai moale, dar subtilă, nuanțată, delicată. Ray Chenez și Vince Yi sunt două voci feminine cu adevărat (mai ales cel din urmă), perfect credibili ca Marzia și Emilia. Dintre cei doi tenori mi-a plăcut foarte mult Juan Sancho, un tenor mozartian — cel puțin în scena finală parcă aș fi ascultat un Don Ottavio din Don Giovanni, de cea mai bună calitate, dar și Martin Mitterrutzner a fost foarte bun, chiar dacă vocea sa este încă destul de mică.

Interesant este că muzica lui Leonardo Vinci, la fel ca și cea a lui Purcell din a doua noapte cu The King’s Consort, nu folosește contrabași, ci doar basso continuo, ceea ce automat ridică tessitura generală a muzicii mai sus, o face mai luminoasă. Așa se explică de ce vocile cele mai joase din Catone in Utica sunt cele de tenor. Cu un subiect politic precum cel din libretul lui Metastasio, peste 100 de ani se va ajunge ca un personaj de statura lui Cato ce Tânăr să ajungă bariton (Simon Boccanegra) sau bas (Boris Godunov), îndrăznesc să-l adaug chiar și pe Œdipe în listă, alături de Philip II din Don Carlo și enumerarea poate continua.

Și poate că acest repertoriu, al operei baroc, ar putea fi o soluție pentru rafinarea absolvenților de Conservator de pe la noi, aruncați prea repede în Puccini sau Verdi, deși exemplul unei Rodica Vică, probabil singura soprană specializată în acest segment, arată clar că o experiența cu muzica lui Rameau, de exemplu, ajută apoi în Mozart și drumul către marele repertoriu romantic poate fi mai ușor de străbătut, odată ce vocea se maturizează.

Un concert superb.

Galerie foto – © Festival Enescu

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXI-a: * Violoncellissimo (17,00 – Ateneul Roman

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXI-a: * Violoncellissimo (17,00 – Ateneul Roman

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXI-a: * Violoncellissimo (17,00 – Ateneul Roman