Joi și Vineri, 10-11 Septembrie 2015, Sala Mare a Palatului
Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra, Dirijor: Iuri Temirkanov
Solistă: Elisabeth Leonskaja – pian, Valery Sokolov – vioară (laureat al Concursului Internațional „George Enescu” – 2005 )

Ziua 1
Enescu – Uvertura de concert „Pe teme în caracter popular românesc” în la major op. 32
Rachmaninov – Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră în do minor op. 18
Rimsky – Korsakov – Suita simfonică op. 35 „Sheherazade”

Ziua 2
Ceaikovski – Concertul pentru vioară şi orchestră în re major op. 35
Șostakovici – Simfonia nr. 10 în mi minor op. 93

După mai multe concerte din seria „Mari orchestre” foarte apreciate, exagerându-se uneori, publicul de la Festivalul Enescu a perceput și tokenismul din câteva seri. Reamintesc acest termen din interviul destul de cunoscut pe care l-am realizat acum câteva săptămâni cu muzicologul britanic Erik Levi: Nu știu cum este organizat festivalul, dar există acest fenomen, pe care în Anglia îl numim „tokenism”: oamenii fac ce le ceri să facă, o fac frumos, dar fără nici un simț al angajamentului, nici față de muzică, nici față de compozitor. A fost cazul Mahler 5 cu Ion Marin și LSO, San Francisco Symphony cu Eroica lui Beethoven, sau Staatskapelle Dresden și Yefim Bronfmann în Concertul nr. 3 de Beethoven. Ba chiar s-a extins această opinie asupra celor de la Berliner Philharmoniker, pentru Simfonia Nr. 4 de Șostakovici, o opinie cu care nu sunt de acord, dar voi reveni asupra subiectului, mai jos. Cert este că acest tokenism a creat o stare de așteptare crescută pentru Sankt Petersburg Philharmonic Orchestra, care ar fi putut fi rezumată sub forma: Poate nu vor cânta perfect din punct de vedere tehnic, dar vor suna rusește, cu adevărat.

În mare parte, așteptările au fost răsplătite. Sunetul rotund și greu al filarmonicii din Sankt Petersburg s-a simțit încă de la primele măsuri ale Uverturii lui Enescu, iar asocierea dintre temele folclorice românești și maniera rusească a fost naturală. Un succes, și chiar unul meritat, întrucât Temirkanov a identificat toate articulațiile acestei compoziții și a redat-o compact, vibrant și convingător, cu adâncimi neașteptate și culori destul de sumbre, amplificându-i anvergura romantică în defavoarea celei rapsodice.

Elisabeth Leonskaja a excelat în Rachmaninov 2, o lucrare metabolizată de toți cei de pe scenă – pian, orchestră, dirijor. E adevărat că pianul s-a auzit ceva mai încet – dar lucrarea are o densitate foarte mare –, însă instrumentul solist n-a fost scufundat de orchestră. Acum destul de mulți ani, în 2009, același concert a fost interpretat de Hélène Grimaud, cu aceeași orchestră și același dirijor. Atunci, pianul s-a pierdut de multe ori în valurile de sunet ale acompaniamentului simfonic. N-a mai fost cazul acum, iar Leonskaja a livrat o interpretare conectată la neoromantismul lui Rachmaninov.

În schimb Șeherazada lui Rimsky-Korskov, deși idiomatică, restabilind tot imaginarul rusesc al orientului, a fost destul de mult așezată peste acest sunet de orchestră rusească, dar nimic mai mult. Salvarea de la platitudine a venit din solo-urile de vioară ale concert-maistrului Lev Klychkov și de la o absolut superbă partidă de suflători de lemne (cum li se spune în jargon), cu solo-uri de oboi și clarinet pline de poezie. Dar parcă prefer, tocmai pentru că n-am reușit s-o uit, varianta hollywoodiană a lui Antonio Pappano și Santa Cecillia din 2011, tot din festival, o lectură deloc filologică a partiturii (fiind și aspru criticată pentru asta, la vremea ei), dar vizuală și trepidantă, ca un film bun cu Errol Flynn, de pe vremuri.

Dar poate cea mai fericită ipostază idiomatică a celor de la Sankt Petersburg a fost în Concertul pentru vioară de Ceaikovski. Tempii negociați de Temirkanov și Sokolov au fost ideali pentru a reda și langoarea dar și virtuozitatea acestei capodopere, astfel încât totul a decurs fluent, de la un capăt la altul. O stilistică mai degrabă veche, nu s-a reinventat nimic, dar cu atât mai ireproșabilă.

Și pentru că idiomul muzical național a fost deja invocat destul de mult, sunt de părere că Șostakovici nu ar trebui privit din această perpectivă. Cred că e mai important un limbaj emoțional est european decât unul rusesc pentru simfoniile lui. În fond, ele se referă la noi toți cei de după fosta Cortină de Fier. Tocmai de aceea Șostakovici este atât de mult prezent în înregistrările și concertele orchestrelor din vestul Europei. Sigur, există atâtea momente în muzica lui în care prostul gust al propagandei sovietice este prezent, un prost gust pe care Șostakovici îl accentuează și de care râde cu mare amărăciune. Dar propaganda aceea era răspândită la fel și în afara URSS, mai ales în timpul lui Stalin și al internaționalismului comunist, când au fost compuse marile simfonii (4, 5, 7, 8, 10). Și cred că s-a văzut aseară, în ciuda sound-ului apăsător al rușilor, că Berliner Philharmoniker a avut un concert mai bun cu muzica lui Șostakovici.

Temirkanov a fost mai concentrat decât în celelalte seri, mereu atent la partitură, din care își ridica rareori privirea, cu o grijă a detaliului ce l-a supt de toate energiile. Simfonia Nr. 10 a fost compusă de Șostakovici la moartea lui Stalin, o știm cu toții. Ea urma după o nouă perioadă de interdicție a muzicii compozitorului rus, cauzată de dezamăgirea de după Simfonia Nr. 9, cea care ar fi trebuit să celebreze victoria Uniunii Sovietice în Al Doilea Război Mondial, construind un arc de triumf din punct de vedere artistic, ce ar fi trebuit să se rezeme pe această simfonie și pe cea a Odei bucuriei, numerotată la fel, a lui Beethoven. Lui Șostakovici i-a repugnat ideea și a venit cu o compoziție lipsită de triumfalism, aproape o glumă în comparație cu muzica sa de război (Simfoniile 7 și 8). Din 1948 și până la moartea lui Stalin a fost constrâns la o penitență dură, o reeducare dacă vreți, silit să se întrețină numai din muzica de film pe care o compunea pentru cele mai jenante pelicule sovietice de propagandă. Așa se explică acel Allegro din partea a doua a Simfoniei Nr. 10, care te fugărește, te alungă din sală, nu te lasă să respiri. Se dezbate încă și acum dacă această parte este sau nu un portret al lui Stalin. În orice caz, e o muzică necruțătoare, care i se potrivește, dar fără să-i aducă nici un omagiu, ci dimpotrivă, e o fotografie instantaneu a răutății. Dacă această simfonie ar fi trebuit să fie funebră în ochii oficialităților, în realitate ea a devenit lugubră și tristă.

Temirkanov n-a accentuat aproape nimic, față de lectura sufocantă a unui Mravinski, devenită clasică. Chiar și așa, compoziția și-a arătat forța, sentimentul pe care l-am avut fiind acela că s-a terminat mai repede decât mă așteptam, dar nu m-a îngrozit, așa cum ar fi trebuit.

Galerie Foto – © Festival Enescu:

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXI-a: * Violoncellissimo (17,00 – Ateneul Roman

Festivalul Internaţional „George Enescu”, ediţia a XXI-a: * Violoncellissimo (17,00 – Ateneul Roman