Într-o noapte, Vineri 11 Septembrie 2015, ora 22.30, la  Ateneul Român
Orchestre de chambre de Paris, Dirijor: Sir Roger Norrington
Solişti: Deborah Nemțanu, Sarah Nemțanu

C.P.E. Bach – Simfonia în si minor H 661
J. S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în mi major BWV 1042 – Sarah Nemțanu – vioară
W.C. Bach – Simfonia în fa major
J. S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor BWV 1041 – Deborah Nemțanu – vioară
C.P.E. Bach – Simfonia în do major H 659
J. S. Bach – Concertul pentru 2 viori în re minor BWV 1043

Un concert de la care nu aveam așteptări nemăsurate. Când vine vorba de Bach, poate că nici nu e bine să ai. Am privit circumspect spre programul ce conținea clanul Bach (cele trei concerte pentru vioară și orchestră ale lui Johann Sebastian fiind prefațate de compoziții ale fiilor săi, Carl Philipp Emanuel și Wilhelm Friedemann).

Am fost tentat să scriu un articol despre acest concert în maniera în care a scris Călin Hera despre recitalul lui Fazıl Say, numai că personajele pe care le folosesc eu pe acest blog au o utilitate concretă:  articole de popularizare sau pamflete. În cazul de față, nefiind vorba nici de una, nici de alta, m-am hotărât să povestesc exact cum a fost, fără a divulga numele interlocutorului meu.

Da, pentru că am asistat la acest concert împreună cu un prieten, un cunoscător rafinat, expert chiar, și, pe deasupra, bolnav după muzica lui Bach.

Orchestre de chambre de Paris era minusculă, dar condusă de un foarte important dirijor, Sir Roger Norrington. Nu i-am urmărit foarte atent cariera din ultima vreme, dar mi-am adus aminte, încă de când am citit programul festivalului, în iarnă, de o prezență a lui, acum îndepărtată, la ediția din 2005, cu Simfonia Nr. 6 de Bruckner, în compania celor de la Radio-Sinfonieorchester Stuttgart des SWR. Am reluat atunci discurile lui Celibidache și Günter Wand, pregătindu-mă pentru o experiență transcendentală, și așa a și fost, din moment ce n-am uitat-o nici azi (pe vremea aceea nu țineam un blog). L-am regăsit, un deceniu mai târziu, în noapte, pe un Norrignton aflat la vârsta și condiția în care filosofia este tot ceea ce-l mai ține pe acest pământ. Suferind, bâtrân, dar zâmbitor, muzica lui Bach și spiritualizarea lui făcând corp comun. Se spune că nu este greu să dirijezi muzică preclasică, cel puțin din punct de vedere tehnic, al comadării execuției partiturii. Este însă imposibil să o dirijezi bine, și mai ales pe Bach, dacă nu ai înțeles adevărul lui. Gestica lui Norrington era minimală, dirija parcă mai mult din zâmbetul pe care îl adresa instrumentiștilor și din privirile încurajatoare pe care le acorda solistelor, mișcat la rândul lui de frumusețea muzicii la care era martor. Și chiar îndemna spectatorii noi să continue să aplaude între părțile simfoniei. Dirijorii filosofi știu toți că în sală vor fi mereu spectatori care asistă pentru prima dată în viață la un concert, dar și spectatori care sunt pentru ultima dată în viață la un concert. Muzica nu este numai pentru cunoscători.

Primul concert pentru vioară, Mi major-ul, i-a revenit lui Sarah Nemțanu. Mi s-a părut ideal. Atacul ei era moale, refuzând etalarea virtuozității. Dar integrarea instrumentului său în ansamblul general era perfectă. Nu s-a cântat pe instrumente vechi. Cu toate acestea, nu a sunat cu nimic mai puțin autentic (o caracterizare a cărei relativitate este foarte mare în cazul muzicii) decât ce ar fi livrat un Fabio Biondi sau Il Giardino Armonico. Dacă reîntoarcerea lui Norrington la muzica lui Bach îmi părea un final, în schimb ceea ce vedeam și ascultam pe scenă în acest concert era parcă o întoarcere în timp, la retorica lui Enescu în muzica lui Bach. Un argument viu pentru faptul că înregistrătrile sale nu s-au demodat nici azi, în ciuda tuturor revoluțiilor din interpretarea muzicii baroce.

Am discutat despre Bach cu prietenul meu, în pauza concertului. El admira perfecțiunea formei muzicale pe care a creat-o Bach. Mi-a vorbit despre Arta fugii cea neterminată, cu bănuiala că ar fi fost o întrerupere premeditată a compoziției, un semn al geniului de care Bach ar fi fost conștient. Despre influența sa uriașă asupra compozitorilor care au urmat. Eu am răspuns făcând elogiul moderației și al muncii dublate de geniu. Am vorbit despre „patetismul intelectual” al muzicii lui, citând cuvintele lui Enescu. Un slujbaș obligat să compună câte 50 de cantate pe an, pe care nu avea timpul necesar să le exagereze, ci doar le atingea cu geniul său. Am căzut de acord cu ideea prietenului meu cum că muzica, oricât de mult am încerca să o explicăm, păstrează o doză de mister care va atrage inexorabil oamenii până la sfârșitul lumii.

Când Deborah Nemțanu a început al doilea concert, La minor, discursul solistic s-a schimbat. Maniera ei era mai energică, atacul mai tăios, virtuozitatea se făcea simțită. Ordinea se instaura în lectura ei și a orchestrei, odată cu exuberanța. O frenezie totuși controlată, pentru a rămâne în canoanele stilistice ale lui Bach, pentru a nu derapa înspre Vivaldi. După Allegro assai, ultima parte, prietenul meu mi-a șoptit entuziasmat:

— Uite, asta așteptam, îmi place mai mult decâ cum fost primul concert! Ăsta este barocul adevărat.

— Dimpotrivă, mie mi-a plăcut mai mult primul concert. Acela era adevăratul Bach – am replicat, fascinat de această diferență de percepție.

O diferență care s-a anulat în Concertul pentru două viori, în care Sarah și Deborah Nemțanu au cântat împreună. Nu doar că diferențele dintre ele păreau infinitezimale, dar modul fiecăreia de a se exprima părea că și-l împrumutau una alteia, până la confuzie. A rezultat unul dintre cele mai frumoase Concerte pentru două viori de Bach pe care l-am ascultat vreodată, de o frumusețe pe cât de serenă, pe atât de senzuală.

Bulversant.

Galerie foto – © Festival Enescu

Sir Roger Norrington

Sarah Nemțanu

Deborah Nemțanu