În ultimul număr al revistei Diapason sunt analizate politicile manageriale a 7 dintre cele mai importante teatre de operă din lume. Chiar dacă poate părea forțată, o comparație cu ONB merită făcută.

O primă observație este cea legată de Legea lui Baumol privind rentabilitatea unei companii de operă, care afirmă că toate spectacolele au balanța contabilă negativă, mai ales în cazul sălilor cu mai puțin de 1500 de locuri. În cazul ONB, clădirea din Piața Eroilor are doar 950. Chiar și atunci când se cântă cu sala plină (ceea ce se întâmplă mai degrabă rar), echilibrul financiar rămâne fragil. Soluția nu este cea a reciclării la infinit a producțiilor vechi și nici păstrarea onorariilor minuscule (pentru că rutina de slabă calitate alungă publicul – iar Bărbierul din Sevilia este epitoma acestei rutine); noutatea și completarea veniturilor din alte activități și alte surse reprezintă salvarea.

În România, companiile de operă nu reușesc să monetizeze mai nimic în afara spectacolelor. Opera de Stat din Viena a început din 2014 să transmită online, contra cost, o serie de spectacole. Dacă Metropolitan Opera are circa 10-12 transmisiuni anuale, Viena încearcă să recupereze distanța programând în al doilea sezon peste 45. În România, doar Opera Iași transmite online spectacole, gratuit, dar fără nici o programare prealabilă, totul rămânând sub semnul surprizei. Televiziunea Română preferă să mizeze sume enorme de bani pentru transmiterea meciurilor de fotbal, dar când vine vorba de operă, nu reușește să negocieze eficient cu sindicatele muzicienilor. Consecința este că producția lui Paul Curran pentru La traviata va fi transmisă la cinema din… Philadelphia, premiera de la București rămânând prezervată doar în memoria celor care au văzut-o pe viu în sală. Este destul de evident că televiziunea și radioul de stat sunt mai mult o frână. Dacă teatrele de operă românești vor să-și facă reclamă producțiilor, atunci vor trebui să-și dezvolte propria lor platformă.

ONB încearcă să se promoveze și prin intermediul unei edituri, care a publicat deja câteva titluri, mai mult sau mai puțin prizate de cititori. Există însă în literatura muzicală și o serie de best-seller-uri care merită traduse. În loc de biografii plictisitoare, gustate de nostalgici, ar fi mai bune niște povești din lumea operei, povești care păstrează în ele toată adrenalina și pasiunea de pe scenă.

Serialul început ieri continuă cu Wiener Staatsoper:

Opera de Stat din Viena

La răscruce de drumuri

Cu ocazia numeroaselor turnee la Paris, Wiener Philharmoniker au avut ocazia să îl cunoască pe directorul de la Théâtre des Champs-Elysées, Dominique Meyer. Până în 2010, când Ministrul Culturii, Claudia Schmidt, l-a numit la conducerea Wiener Staatsoper. Ce altă operă i-a văzut pe Wagner și pe Verdi dirijându-și propriile lucrări? Gustav Mahler sau, după căderea Reich-ului, în 1945, Karl Böhm, Herbert von Karajan, Lorin Maazel au fost căpitanii unui vas care desfășoară astăzi cea mai importantă activitate lirică din lume. Activitate ce are la bază un repertoriu de 50 de titluri în 235 de reprezentanții, în timpul unor stagiuni anuale de 10 luni.

Un nivel întotdeauna exemplar

Instituție emblematică pentru Viena și Austria, aflată zilnic în vizorul presei, dar și al șoferilor de taxi, criticată uneori și nu lipsită de crize la nivelul conducerii de-a lungul secolului XX, Staatsoper rămâne una dintre cele mai importante și mai iubite vitrine ale fostului oraș imperial. Regularitatea programului nu ar putea fi asigurată fără Wiener Philharmoniker, al cărei prestigiu contribuie masiv la prestigiul Operei. Pe lângă ei, există și un ansamblu de peste patruzeci de tineri cântăreți soliști, plus echipe tehnice de prim rang. Punct slab: desuetudinea în care au căzut mai multe producții vechi, uneori de mai multe zeci de ani, exploatate la maxim, apoi reluate aproape fără repetiții, de unde, în unele cazuri, senzația de rutină în ciuda unui nivel întotdeauna exemplar.

Încă de când a preluat funcția de director, Dominique Meyer dorește să remedieze acest lucru. Obține de la orchestră un complement de „servicii” pentru lucrările din repertoriu. În același sens, pentru a lăsa scena disponibilă pentru reluări, Meyer negociază construcția unei scene de lucru exterioare teatrului, unde să aibă loc primele săptămâni de repetiții pentru noile spectacole. Pentru a finanța refacerea decorurilor și a costumelor deteriorate, trebuie să genereze economii și atunci crește numărul de coproducții cu cheltuieli împărțite – cu Festivalul de la Aix-en-Provence (Traviata, montare de Jean-François Sivadier; Alceste, de Cristoph Loy); Covent Garden (Adriana Lecouvreur și Les Troyens, de David McVicar); Staatsoper din Berlin (Clemența lui Titus, de Jürgen Flimm); Opernhaus din Zürich (Povestiri din casa morților, de Peter Konwitschny). Astfel, din 2010 și până acum, au putut fi îmbunătățite circa douăzeci de producții, iar această politică va fi implementată în continuare.

Succesul nu se lasă așteptat. Procentajul mediu de frecventare a spectacolelor de operă depășește 99,9% – adică 469.000 de spectatori în stagiunea 2012-2013! Sala mare propune 2298 de locuri – dintre care 567 sunt în picioare, faimoasele Stehplätze, vândute cu 3 și 4 euro!

Noutatea lunii octombrie 2014: crearea unui site Wiener Staatsoper Livestreaming, unic în lume, alături de cel al Filarmonicii din Berlin, care transmite în direct, în format de cel mai înalt nivel tehnic, 4K-UHD. În timpul stagiunii 2015-2016, patruzeci și cinci de spectacole vor fi transmise în direct, cu plată. Viitorul ne va spune care este reușita comercială a acestei inițiative.

Este Staatsoper Viena afectată de criza internațională din 2008? Da, dacă observăm că, din 2002, subvenția statului austriac a evoluat mai puțin rapid decât inflația și că, de peste zece ani, a trebuit să se facă apel la trezorerie pentru echilibrarea bugetului. Nu, dacă măsurăm în calitate și în cantitate eforturile unei instituții conduse cu cea mai mare rigoare financiară și într-un spirit de negociere socială.

Cu sprijinul lui Thomas Platzer, director adjunct, prezent în Operă de peste treizeci de ani, Dominique Meyer consumă la fel de multă energie pentru a aduce cei mai buni artiști de pe planetă și pentru a obține de la stat o actualizare, sau chiar o mărire a contribuției.

Despre autorul articolului:

După ce a lucrat în administrația publică și a condus Fondation nationale pour l’enseignement de la gestion, Philippe Agid a ocupat diverse posturi de responsabil în cadrul grupului Lafarge. Între 1995 și 2001 a fost director adjunct al Operei Naționale din Paris. Împreună cu Jean-Claude Tarondeau, profesor emerit la ESSEC, este autorul volumelor Opéra de Paris, Gouverner une grande institution culturelle (Vuibert, 2006) și Le Management des Opéras, comparaisons internationales (Descartes &Cie, 2011).