Într-o marți, 20 octombrie 2015, la Sala Radio
Festivalul de muzică veche București
Inspired by Italy
Orchestra Barocă a Uniunii Europene (EUBO), Dirijor: Lars Ulrik Mortensen
G.F. Händel  – Uvertura operei Alessandro, HWV 21
G. F. Händel – Sonata în sol major, HWV 399 (versiune orchestrală)
G. F. Händel – Concerto Grosso în fa major, Op 3 No 4
Antonio Vivaldi – Simfonia în re major pentru orchestră de coarde, RV 124
Tomaso Albinoni – Concertul în fa major pentru două oboaie, op. 9, nr. 3
Antonio Vivaldi – Simfonia în sol minor pentru orchestră de coarde, RV 157
Arcangelo Corelli – Concerto Grosso în re major, op. 6, nr. 4

Aproape tiptil, cu o discreție nemeritată, Festivalul de muzică veche din București (precizare necesară, căci mai există festivaluri de acest fel și în provincie) a debutat marți, cu ediția a zecea. Dar tocmai aceste imperfecțiuni, ale unui website actualizat târziu, ale unei mediatizări mai degrabă modeste, restabilesc dimensiunea umană a unui demers artistic făcut de niște pasionați, care reușesc de mai bine de zece ani împreună să aducă muzică bună în Capitală.

Deschiderea Festivalului i-a aparținut Orchestrei Baroce a Uniunii Europene. Acest ansamblu este mai degrabă un fel de academie de muzică. Dacă privim în oglindă cu Festivalul Enescu, și la Sala Radio a fost tot o orchestră de tineret. Pentru că EUBO are ca principiu de funcționare ideea de reînnoire anuală a membrilor săi, fiind o adevărată școală de stil și de repertoriu. De aceea în Occident se cântă bine Mozart, mai apoi, în orchestrele filarmonicilor, iar la noi nu. Pentru că, prin comparație, ORT-ul românesc este un organism destul de înțepenit. Dacă ar fi să parafrazez un website umoristic celebru, celor de la EUBO abia le-a trecut acneea, ai noștri au început deja să chelească.

A-i privi și asculta pe acești tineri, mereu în tranziție, atât în artă, cât și în viață, interpretând muzici compuse acum 400 de ani,  îți poate trezi reverii ca-n Moarte la Veneția.

Un București mohorât, ploios și prin urmare infernal de aglomerat m-a făcut să ratez uvertura operei Alessandro, ascultată prin ușă, nerăbdător, curios, pentru ca seara să se însenineze cu Sonata lui Händel, la origine un trio, transpus pentru orchestră. Adevăratul concert a început, pentru mine cel puțin, odată cu arcuirea unui oboe d’amore din Andante-le cunoscutului Concerto Grosso Nr. 4, Op. 3 de același Händel, de o respirație mozartiană, de o căldură cu adevărat amoureuse. O căldură care a continuat până la sfârșit.

Lars Ulrik Mortensen a condus totul de la clavecin, dublat cu delicatețe de un al doilea clavecinist, dedicat exclusiv instrumentului. Poate că acustica Sălii Radio, cam mare pentru acest tip de concert, a creat câteva mici probleme de echilibru orchestral, cele două clavecine având tendința să fie „scufundate” de sunetul corzilor mai numeroase decât de obicei, mai ales în primul concert (Sonata). Însă Mortensen a căutat să restabilească balansul de-a lungul întregii seri și în general a reușit.

Cel mai reușit moment a fost la final, Concerto Grosso de Arcangelo Corelli, unde toate eforturile dirijorului au fost răsplătite de o a doua mișcare, Adagio, în care culorile tuturor instrumentelor s-au sprijinit unele de altele, cu o finețe aproape de imponderabil.

Dar și în restul serii, muzica lui Vivaldi sau a lui Albinoni a fost de foarte bună calitate, strălucind uneori, emoționând alteori, în ciuda unei ușoare uniformități generale.

Festivalul a început bine de tot. Și sunt convins că va continua în același mod. Nu vom fi pe fugă niciodată, aveți timp să vă rezervați timp (în primul rând), pentru că următorul concert va fi pe 29 Octombrie, cu ansamblul Faenza și muzica lui Caccini, la Cotroceni.

Galerie foto: