Într-o sâmbătă, 17 octombrie 2015, Teatrul Bulandra, Premieră
Carousel
Adaptare de Andrei Șerban și Daniela Dima după piesa Liliom, de Ferenc Molnár, și filmul cu același titlu de Fritz Lang
Direcția de scenă: Andrei Șerban, Decor: arh. Octavian Neculai, Costume: Lia Manțoc, Acompaniament muzical, compus și interpretat de Raul Kusak, Dramaturg și regizor asociat: Daniela Dima, Lumini: Alexandru Darie și Andrei Șerban
Vlad Ivanov (Liliom), Alexandra Fasolă (Iulia), Rodica Lazăr (Doamna Muskat, Comisarul), Cătălin Babliuc (Albert, Ștefan Kadar), Silvana Negruţiu (Maria), Radu Iacoban (Wolf Beifeld, Inspectorul, Linzmann), Mirela Gorea (Mătușa fotografă, Dr. Reich), Adela Bengescu (Luiza, Ascuțitorul de cuțite, un Polițist din Cer), Șerban Gomoi (Hozlinger, Polițist pe pământ și în cer, Strungarul), Andrada Corlat (Nepoata fotografei, Polițist din Cer)

Nu, nu sunt un iubitor de musical, pentru că simplul fapt că facilitatea acestui gen artistic dăunează operei, prin amplificarea electrică a vocii și prin sărăcia instrumentală, opuse proiecției naturale a sunetelor vocii umane transformate în instrument, concertând cu o orchestră simfonică, așa cum este cazul operei. Și nu, n-am citit piesa de teatru a lui Ferenc Molnár și n-am văzut nici filmul lui Fritz Lang. Dar n-aș fi ratat pentru nimic în lume spectacolul lui Andrei Șerban de la Teatrul Bulandra. Dacă producțiile sale de operă mi-au plăcut toate, fără rezerve, cele de teatru mi-au divizat uneori aprecierile, dar, chiar și atunci când nu mi-au plăcut, data următoare am fost încă și mai curios să văd ce a mai regizat Andrei Șerban. Or, Carousel este un tip de spectacol din zona dintre teatru și operă, alături de operetă. Și mai trebuie să spun că Văduva veselă, opereta pusă în scenă de Andrei Șerban la Wiener Staatsoper, îmi lipsește încă din experiența cunoașterii creației regizorului român. La aproape o săptămână după spectacol, nu voi insista prea mult, s-a spus deja aproape totul despre acest Carousel de la Bulandra.

Spectacolul a început mai degrabă prost, cel puțin după gusturile mele. Vlad Ivanov, machiat violent și cățărat pe un piedestal, urla într-un microfon canțonete italiene în foaierul sălii Ciulei, în mijlocul publicului care aștepta să intre în sală. Un soi de caricatură a happening-ului din Trilogia Antică. Dar și un fel de Tonio din Pagliacci, strident, fără misterul teatral al omului care iese în fața cortinei: Si può?… Si può?…  Pagliacci teluric, mi-am zis. Și-am așteptat cuminte să intru în sală.

Scena era legată de intrarea în sală printr-un pod peste culoarul din mijloc, dintre rânduri. Scenografia era simplă și intenționat prăfuită, pentru a sugera mai bine atmosfera stridentă dar și ușor amenințătoare a unui carusel de provincie, în care personajele trăiau iluzia teatrului și a artei, în general. Sărăcia e o temă inevitabilă, iar comediantul Liliom, personajul principal, un fante de cartier abuzând de talentele sale, părea să nu se mai oprească din cântat toate melodiile care provocau fiori de plăcere acum 50 de ani tinerilor din generația regizorului. Pe de altă parte, recursul la acest repertoriu, cauzat de faptul că muzica de pe Broadway a lui Rodgers & Hammerstein era prea scumpă (dar în același timp utilizarea ei ar fi impus mai multe constrângeri spiritului liber al lui Andrei Șerban), a fost o găselniță bună, pentru că recrea o atmosferă familiară spectatorilor mai în vârstă. Chiar așa, oare cum ar fi să vedem într-o zi un film neorealist despre anii ’60 din România?

Spectacolul a virat destul de brusc spre zona psihologică, odată ce muzica a pierdut prim planul și idila lui Liliom și a Iuliei a devenit serioasă. Iar când sărăcia și fatalitatea s-au întâlnit, în scena jafului asupra versatului contabil Hozlinger, drama din Carousel s-a intersectat adesea cu aceea din Wozzeck. Pentru ca sarcasmul cu care este privită birocrația nemuritoare să pară desprins din Nasul lui Șostakovici. Un comisariat de pe pământ reprodus identic în Purgatoriu, ce poate fi mai ironic decât obsesia comună a „aplicării ștampilei” sau a impunerii în cartea de citire de clasa a III-a a unei povestiri moralizatoare inițiate de același comisariat?

Noua obsesie a lui Andrei Șerban este timpul, sau mai bine zis scurgerea lui tot mai accelerată (de exemplu, ritmul sacadat și tot mai rapid al zgomotului făcut de lingura atingând fundul farfuriei cu supă) spre moarte (machiajul alb, cadaveric al lui Liliom, care nu se șterge până la sfârșitul spectacolului, un machiaj care a fost utilizat și la Iași în Lucia di Lammermoor, și la București în Omul cel bun din Seciuan).

Apoi proiecțiile de film, vocea din off a regizorului au completat o seară care a depășit deseori, cu mult, granițele unui simplu musical. Lăsând spectatorul pe gânduri, zâmbitor dar trist, exact ca un machiaj de clovn, doar că pe dinănutru. Un spectacol aproape obligatoriu de văzut.

Și o lansare de carte, un album foto așteptat de ceva vreme, cu imagini din producțiile de operă ale lui Andrei Șerban, realizat de Mihaela Marin și publicat de Editura Nemira, un proiect editorial postum, dacă se poate spune așa, al lui Valentin Nicolau. Și care completează seria începută de ICR acum câțiva ani, cu cele două albume cu imagini din teatru și din operă în regia lui Andrei Șerban. De data aceasta, prezentarea este de o și mai bună calitate. Fotografiile sunt toate color și noi, surprinzând revival-urile cele mai recente ale operelor Hovanșcina, Lucia di Lammermoor, Italianca în Alger, Povestirile lui Hoffmann (una dintre montările celebre ale regizorului, iar întâmplarea a făcut ca acum, în sală să se afle și dirijorul premierei de la Viena, Christian Badea), Troienele și Indiile galante (ambele din seria de la Iași). Marea majoritate a instantaneelor sunt impresionante și tulburătoare pentru cei care au asistat la aceste spectacole (ce noroc pe ieșeni că le pot vedea pe multe dintre ele acasă la ei!), provocând emoție, redundanța cadrelor fiind minimă. Spre deosebire de albumele de la ICR, de data aceasta avem o dublare cu  mai mult text (bilingv: română și engleză), foarte inspirat scris, în care regizorul explică alert contextul montărilor, încât parcă ai vrea să fi fost atașat și un volum numai despre asta. Evident, am fost mai mult decât flatat să regăsesc în text un citat din cronica pe care am scris-o acum câțiva ani la premiera ieșeană a Indiilor (pag. 216-218).

Galerie foto – © Romeo Zaharia