Miercuri, 11 noiembrie 2015, Biserica Anglicană
Giovanni Batista Pergolesi: Stabat Mater
Andreea Novac (soprană), Maria Jinga (mezzosoprană)
Adina Cocargeanu (orgă)
Ansamblul de Barockeri condus de Mihail Ghiga

Concertul de la Biserica Anglicană a avut scopul caritabil de a ajuta prin donații victimele tragicului incendiu de la clubul „Colectiv” care a provocat moartea a 51 de persoane până azi. Dintre toate manifestările artistice de empatie și de solidaritate cu victimele, acest concert m-a atras cel mai mult.

Pentru că muzica sacră are o dimensiune în plus atunci când este cântată într-o biserică, acesta fiind spațiul pentru care este scrisă, un spațiu cu o reverberație specială. Pentru că, la 26 de ani,  Giovanni Batista Pergolesi era la fel de tânăr precum erau cei mai mulți dintre cei care au murit în incendiu. Pentru că Stabat mater este un ritual al plângerii lui Iisus răstignit pe cruce, este forma muzicală a lui Pietà, tema similară din pictură sau din sculptură. Și pentru că, tot așa, părinții își plâng acum copiii arși în incendiu, iar alți părinți se îngrozesc că ar fi putut fi ei în locul celor loviți de nenorocire. Pentru că versurile în latină vorbesc despre supliciu (pertransivit gladius – străpuns de sabie, nati poenas inclyti – cel născut [de Sfânta Fecioară] moare în chinuri, in tanto supplicio – într-un asemenea supliciu, flagellis subditum – sfâșiat de bici etc.). Pentru că alte versuri vorbesc despre empatie, în care credinciosul cere să sufere el în locul lui Hristos (crucifixi fige plagas/cordi meo valide – rănile răstignitului dă-le inimii mele etc.). Pentru că muzica înnobilează aceste versuri, accentuându-le semnificațiile. Pentru că e imposibil să nu faci legătura între chinurile crucificării descrise de canon și torțele umane de la „Colectiv”. Pentru că neputința, empatia dar și revolta față de tragedia de acum două săptămâni sunt aceleași cu metafora apariției plăgilor în palmele credincioșilor. Pentru că amestecul de tristețe intensă și de veselie juvenilă din muzica lui Pergolesi are un corespondent în simplul fapt că pe 30 Octombrie au fost arși de vii o mulțime de tineri care nu făceau decât să se distreze într-un mod cu totul și cu totul nevinovat: asistând tot la un concert.

Să alegi Stabat mater de la Biserica Anglicană știind toate acestea și să speri că impactul emoțional va fi ușor de stăpânit e ca și cum ai spera că benzina nu ia foc în contact cu o flacără.

Publicul a fost inevitabil redus la o congregație și biserica a fost aproape plină. Artiștii au cântat la început o chaconă pentru orgă și o temă cu variațiuni. N-am reținut numele compozitorilor de demult. Nici nu conta, știam ce urmează.

Ansamblul de Barockeri, practic orchestra de coarde prevăzută de partitură, era compus din cinci muzicieni: două viori, o violă baroc, un violoncel și un bas electric care înlocuia tradiționalul contrabas. Un profesor de la Conservator,  o profesoară de la liceul de muzică, un violonist de la Filarmonică, o studentă la violoncel și basistul de la Vița de vie. Și două artiste, o soprană și o altistă pe care muzica le făcea să fie incredibil de frumoase. Și orga, desigur, mai adevărată ca niciodată.

Stabat mater a început greu, cu disonanțe și desincronizări vizibile, corectate însă după câteva măsuri. Disonanțele de la început au fost aproape eliberatoare, căci această primă strofă din muzica lui Pergolesi l-a făcut pe Jean-Jacques Rousseau să scrie că este „duetul cel mai perfect, cel mai emoționant care a ieșit vreodată de sub pana unui muzician”. Amestecul eclectic de instrumente vechi de sute de ani, clasice, dar și contemporane crea o sonoritate aspră, scoțând însă acompaniamentul din monotonie. Chitara bas are un sound mult mai dur decât un contrabas obișnuit, chiar și fără efectele de distorsionare obișnuite în concertele rock. Însă această duritate creștea dramatismul orchestrei, fără să apeleze la o interpretare intenționat dramatică. O soprană lirică ce avea un timbru de o culoare întunecată subtil, Andreea Novac, a fost neașteptat de expresivă, dar în limitele pe care le impune muzica sacră, evitând cu bun gust verismul. Dar având și accente foarte frumoase, în multe momente (Cujus animam cu acutele sfâșietoare ale lui pertransivit gladius sau Sancta mater cu ornamentația aceea de vertij din cordi meum sunt doar două exemple). Maria Jinga i s-a alăturat în unele momente (de exemplu în același Sancta mater), însă a fost mai reținută, în general, în unele momente părând chiar detașată de semnificația versurilor. Spațiul restrâns al Bisericii Anglicane a redus proiecția vocilor, punându-le în valoare frumusețea intrinsecă a timbrului.

Și bineînțeles Quando corpus morietur mereu neconsolabil și seren în același timp, după care toate rănile rămân nevindecate, ca o arsură profundă…

Notă: Versurile lui Stabat mater sunt aceleași indiferent de numele compozitorului și le puteți găsi în limba latină și în traducerea românească.