Prima apariție la Ateneu din anul 2016 a dirijorului Christian Badea a avut loc săptămâna aceasta cu un program mai special (cel puțin pentru publicul obișnuit al Filarmonicii), ieșind din rutina: concert pentru instrument, urmat de o simfonie, după pauză. A fost însă o adevărată prezentare a Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, punând în evidență o flexibilitate nebănuită, de-a lungul a două ore de muzică.

Mai întâi au fost corzile. Serenda lui Ceaikovski a deschis festiv concertul și a demonstrat rigoarea. Structura clasică a acestei lucrări se bazează pe articulații matematice, nu departe de Mozart și Haydn, dar peste care se așază accente romantice rusești, amestecul rezultat fiind captivant. Am avut deseori impresia, încă din prima parte a lucrării, că pe scenă n-ar fi fost numai corzile, fără suflători, sau percuție. Pe alocuri, vibrația instrumentelor mi-a adus aminte de sound-ul celor Academy of Saint-Martin-in-the-Fields, dintr-un concert cu muzică de Elgar, de acum doi ani, dar fără să piardă pe drum nimic din sentimentalismul rusesc (precum cel al valsului din partea a doua a lucrării).

A urmat o secțiune întreagă dedicată lui Mozart. Pentru o dată, lucru rar la orchestrele românești, efectivul orchestral a fost redus la dimensiunile autentice din partitură. A fost rândul virtuozității să iasă în evidență. Ion Bogdan Ștefănescu este un flautist excepțional, care, în mod evident, adaugă pasiune tehnicii sale impresionante, un om care-și iubește instrumentul. Al doilea concert pentru flaut scris de Mozart este o bijuterie pe care îmi doream de mult să o ascult în sala de concert. A fost foarte aproape de așteptările mele, și sper că și ale melomanilor prezenți, impregnați de poezia lui Rampal, Galway sau, mai recent, Pahud. Orchestrele românești nu practică osmotic muzica lui Mozart, de obicei Brahms și Ceaikovski lasă niște urme în sunetul lor, afectând precizia, care devine uneori nenaturală. N-a fost cazul aseară, chiar a sunat totul mozartian.

Ioan Gabriel Luca a preluat ștafeta de la Ion Bogdan Ștefănescu, după pauză, în Concertul Nr. 3 pentru corn și bucuria a continuat. Luca a reușit să infirme părerea generalizată în România după care instrumentul cel mai deficitar din falangele românești ar fi cornul. Convingerea este atât de răspândită, încât aproape că acest instrument este ignorat cu resemnare, indiferent dacă a cântat bine sau rău. Ei bine, concertul a sunat excelent. Cornul e un instrument dificil, iar muzica scrisă pentru el ca solist e destul de puțină. Dar Mozart a iubit acest instrument și i-a scris o muzică senzațională. Nu mă pot abține să nu citez din excelenta carte a lui Paul Johnson, Mozart. O viață, un pasaj care spune, cred, totul:

Ca să poată face cornul să execute repertoriul lui imens de trucuri, instrumentistul trebuie să-şi pună la dispoziţie tot corpul: să respire prin muştiucuri speciale, cioplite sau ciocănite după cerinţele şi plămânii lui, să facă pauze sau să schimbe poziţia buzei inferioare, să ajusteze cu limba unghiul fluxului de aer – de pildă, se pot obţine efecte minunate ţinând cornul deasupra capului –, dar mai ales să pună mâna stângă în pâlnia cornului. Mozart ştia aceste tehnici. Spunea că de fapt cornul îl distrează mai mult decât orice alt instrument. Poziţia corectă a mâinii în pâlnia cornului este esenţială pentru a obţine sunetul fin şi nota corectă. Mâna deschisă, cu degetele strâns unite şi uşor curbată, este plasată în interiorul pâlniei cu dosul palmei opus instrumentistului, degetul mare şi celelalte degete pot fi apoi mişcate în diverse feluri – posibilităţile sunt infinite. Tehnica mânuirii cornului este o adevărată ştiinţă şi, în esenţă, ea constă în micşorarea gradată a deschiderii pâlniei, care nu numai că modifică tonul şi volumul, dar coboară întotdeauna intensitatea sunetului, în special a notelor grave. Dacă pâlnia e total închisă, tonul este puternic, pătrunzător, chiar sinistru, sugerând primejdie şi teamă, altfel, dacă se trece la piano, se emit tonuri îndepărtate, ca un ecou. Mozart exemplifică aceste indicaţii tehnice cu o infinitate de variaţiuni şi adaugă nenumărate alte artificii în cele patru concerte pentru corn: unul în Re (două mişcări separate, compuse la date diferite), şi alte trei în Mi bemol, în formula tripartită clasică. […] Adevărul e că, fără Mozart, repertoriul pentru corn ar fi rămas o imensă gaură, cu foarte puţine moviliţe izolate.

Toate aceste detalii tehnice descrise mai sus s-au putut auzi în special în cadențele concertului, pe care Ioan Gabriel Luca le-a demonstrat impecabil.

A fost apoi rândul lui Adrian Petrescu, simpaticul dar, mai ales, excelentul oboist al Filarmonicii să i se alăture lui Ion Bogdan Ștefănescu pentru spumosul Duo concertante pentru oboi și flaut al lui Rossini. În acest Duo citatele copioase din operele compozitorului servesc nu doar tehnica instrumentală cu aparență de prestidigitație, dar această adevărată pirotehnie sonoră face ca efortul solistic să pară insignifiant. Pur și simplu cei doi păreau că se distrează, aproape ca într-un jam-session de jazz sau rock, dar era suficient să asculți cum cele două instrumente soliste dialogau pe un ritm debordant ca să realizezi cât de bine le stăpâneau soliștii.

Rossini a fost momentul de trecere către capitolul final, Preludiile de Liszt, care a dat prilejul Orchestrei Filarmonicii să apară în efectiv complet. Pur și simplu, diferența de sonoritate a fost atât de evidentă, încât alegerea dirijorului pentru încheierea programului a fost cea mai inspirată. A fost momentul echilibrului. Am ascultat aceste Preludii în multe înregistrări și excesul final îmi părea mereu ca fiind imposibil de evitat. Aseară excesul a fost eliminat, lăsând loc unei creșteri organice, iar alămurile și percuțiile finale au sunat impresionant, cu măreția cuvenită.

A fost un concert foarte reușit, în care geometria variabilă a Orchestrei Filarmonicii a arătat un potențial pe care Christian Badea a știut să-l folosească din plin. Un motiv în plus să nu-l ratați, căci se reia și astăzi!

Galerie foto (© Romeo Zaharia):