Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Musica favorita: Donizetti la Sala Radio


într-o vineri, 29 ianuarie 2016, la Sala Radio, operă în concert
Gaetano Donizetti: La Favorita
Ruxandra Donose (Leonora), Ștefan Pop Cosmin Ifrim (Fernando), Diana Țugui (Inès), Șerban Vasile (Alfonso), Sorin Drăniceanu (Baldassare), Liviu Indricău (Don Gasparo)
Orchestra Națională Radio, dirijor: David Crescenzi
Corul Academic Radio, dirijor: Dan Mihai Goia

Multă dragoste pentru Ruxandra Donose, o apariție destul de rară în ultimii ani, în România. Și un concert sold out cu mult timp înainte. Opera în concert, susținută de o orchestră simfonică, a ieșit de multă vreme din stadiul de experiment, devenind o tradiție pentru instituțiile muzicale care se respectă. E suficient să ne amintim de seria operelor cântate în versiune de concert de ansamblurile RAI, multe dintre ele ajungând să fie prețuite de melomani prin intermediul înregistrărilor, mai ales în cazul unor titluri ce nu intră în repertoriul obișnuit al teatrelor de operă (de exemplu, Giovanna d’Arco, absentă de la Teatro alla Scala timp de zeci și zeci de ani, dar prezervată pe un disc devenit legendar, cu Renata Tebaldi). Dar nu este singurul motiv pentru care orchestrele simfonice recurg la această formulă. Într-un volum tradus recent la Humanitas, O viață în slujba muzicii, Daniel Barenboim dă o explicație completă:

Însă o orchestră simfonică are nespus de mult de câştigat ori de câte ori cântă operă. Câştigă o flexibilitate a ascultării, deoarece muzicienii trebuie să asculte vocile de pe scenă, pe lângă faptul că se ascultă între ei. Muzicienii trebuie să cunoască, de asemenea, expresia vocii şi a textului. Atunci când cunoşti relaţia dintre mijloacele muzicale şi sensul cuvintelor, ai, evident, un simţ al asocierii mult mai bogat. Am prezentat la Chicago Electra, Fidelio, Tristan şi Isolda, al doilea act din Parsifal şi versiuni semiscenice ale celor trei opere ale lui Mozart pe librete de da Ponte. La venirea mea, orchestra avea deja o îndelungată tradiţie în interpretarea muzicii de operă – de exemplu, Aurul Rinului şi Moise şi Aaron cu Sir Georg Solti – şi de când am devenit eu director muzical a cântat Otello şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg cu Sir Georg Solti, precum şi Moise şi Aaron cu Boulez, cu care am mers apoi în turneu la Berlin.

Orchestra Națională Radio practică de mai mulți ani acest tip de concert, ajungând să instaureze o tradiție, cu evenimente anuale foarte așteptate. Și Filarmonica „George Enescu” a început să meargă pe această cale, în ciuda conservatorismului accentuat practicat la Ateneu de prea mulți ani de zile (actul III din Parsifal a încheiat însă memorabil stagiunea trecută). Cât despre Festivalul George Enescu, opera în concert a devenit o obișnuință, deși bugetul Festivalului ar putea permite, cu ușurință, proiecte mult mai ambițioase, care să includă și producții de operă semnate de mari regizori (căci despre asta se scrie cel mai mult în presa internațională). Am încercat să nu ratez aceste evenimente și n-am regretat niciodată.

Dar este și momentul unui mic bilanț. De ani de zile, operele în concert de la Sala Radio rămân destul de încremenite în aceeași formulă de organizare, niciodată îmbunătățită, de parcă succesul lor nu ar inspira pe nimeni să facă mai mult. Tradiția a ajuns să poarte un nume: Opera Rara, o titulatură inspirată probabil de numele unei cunoscute case de discuri britanice, specializată în înregistrarea unor titluri puțin vehiculate pe scenă. Dacă ne uităm spre operele care s-au cântat în ultimii ani în concert la Sala Radio, denumirea nu se justifică decât în plan local: Don Carlo, Ariadna auf Naxos, Norma, La favorita. Dar dacă tot sunt relativ puțin cunoscute publicului bucureștean, păcat că organizatorii nu fac efortul de a tipări un libret bilingv, sau de a afișa o supratitrare ‑ nu toți spectatorii sunt maniaci, încât să fi ascultat înregistrări și să fi citit librete înainte de concert. În cazul titlului de anul acesta, La favorita de Donizetti, discografia include o înregistrare memorabilă cu Fiorenza Cossotto și Luciano Pavarotti, în care rolul lui Inès era cântat de Ileana Cotrubaș. Cât despre ideea de a aduce pe scenă și nume  în vogă ale operei mondiale, ea rămâne încă un vis neîndrăznit de nimeni. Sau o lipsă de viziune, depinde de perspectiva din care privești lucrurile.

La Favorita poster

Ajungând astfel la momentul în care voi comenta efectiv concertul de astă seară, observ mai întâi că acest conservatorism al păstrării temătoare a unei formule care funcționează se transmite într-un fel și în plan muzical. Citatul din cartea lui Barenboim nu este întâmplător. Efectele pe care o operă în concert ar trebui să le aibă asupra Orchestrei Naționale Radio nu se observă. În continuare corzile sunt lipsite de vibrație. Drept urmare, intervențiile alămurilor le strivesc deseori. Atunci, ca să capete mai mult volum, numărul de viori este crescut cu mult peste nevoile unei opere de Donizetti (am numărat la un moment dat vreo douăzeci de viori). Efectul acestei creșteri este însă devastator pentru vocile soliștilor. Lui David Crescenzi i-a trebuit o jumătate de concert pentru a reuși să stabilească un echilibru acceptabil, în prima parte vocile fiind deseori scufundate în densitatea sonoră exagerată a orchestrei, de parcă s-ar fi cântat Puccini, nu belcanto.

La favorita nu este o operă foarte iubită de marele public, așa cum sunt alte capodopere ale lui Donizetti, ca Lucia di Lammermoor sau L’elisir d’amore. Însă povestea tânărului călugăr Fernando care pune on hold vocația duhovnicească pentru a-și urma dragostea pentru Leonora, amanta regelui Spaniei, Alfonso, într-o poveste romantică sfârșită pe cât de tragic pe atât de neverosimil, conține multe momente muzicale foarte frumoase. Inclusiv preludii cântate la orgă, note supra-acute pentru tenor, ineditul rolului principal acordat unei mezzo-soprane.
Ruxandra Donose n-a putut străluci prea mult în prima parte a serii. E drept, nu avea de cântat nici o mare arie, iar orchestra o presa prea mult. A trebuit să vină O mio Fernando, marea arie a Leonorei din actul III, pentru ca stilul ireproșabil de până atunci să-și găsească împlinirea într-o vocalitate care a electrizat sala. Privind în urmă, inclusiv peste primul act, de fapt nimic nu i-a lipsit Ruxandrei Donose din interpretare și nici din voce, dimpotrivă: am avut ocazia să ascultăm din nou o mare artistă care a știut să construiască inteligent un rol a cărui noblețe a fost neștirbită, lăsând pentru partea a doua loc mai mult pasiunii. O evoluție dramatică a personajului, ce nu e la îndemâna oricui.

Iubitul ei, Fernando, a fost Cosmin Ifrim, care l-a înlocuit pe Ștefan Pop. Un tenor cu o solidă carieră de comprimarii în lumea bună (a fost un excelent Pong în foarte interesantul Turandot de la Bregenz, în vara aceasta), dar cu potențial pentru mai mult, pe care încearcă (și reușește) să-l exploreze în România (nu doar Andres sau Nebunul din Wozzeck de la Enescu 2015, dar și Rodolfo, Ducele sau Edgardo la Opera din Cluj). Anii de experiență în teatre mari de operă se văd imediat în stil: impecabil. Timbrul său de tenor liric are un farmec incontestabil. Dar Fernando are o serie întreagă de note supra-acute (Spirito gentil e doar un exemplu), în care vocea tenorului se gâtuia, într-un efort vizibil, de parcă ar fi fost un alt vocalist decât cel de dinainte. E drept, n-a clacat, dar performanța sa a fost un pic afectată.

Diana Țugui a suferit. Sunetul tare al orchestrei din actul I a acoperit-o regretabil. A doua zi urma să fie Violetta Valéry și precauțiile au fost vizibile, dar și necesare: vocea a fost folosită la turație redusă, a închis uneori atât de mult încât dicția a devenit ilizibilă, singurul atú rămas în joc fiind splendoarea timbrului. Tăieturile operate în partitură în partea a doua i-au anulat șansa de a reveni în condițiile unui echilibru orchestral mai bun, rolul ei fiind practic eliminat după pauză.

În rest, distribuția a avut surprize foarte plăcute. Să încep cu Șerban Vasile, un Alfonso credibil, cu nuanțări îngrijite care îmbrăcau o voce de bariton cu un centru penetrant, înmuiat seducător de tandrețe în scenele cu Leonora. Dar și Sorin Drăniceanu, un bas profund, cu un timbru extraordinar, care, deși a avut câteva ezitări nesemnificative în primul act, a reușit să-l prefigureze pe Philip II din Don Carlo în debutul actului IV (Fratelli, fratelli, andiam). În orice caz, o prezență impunătoare vocal. Liviu Indricău, în ciuda timbrului său metalic, a fost trădat de stil, Gasparo al său frizând uneori caricatura.

A fost însă și ultimul concert de facto al lui Dan Mihai Goia ca maestru de cor. Și Corul Academic Radio l-a onorat cu o prestație căreia nu i se putea imputa nimic. Să sperăm că succesorul său, Ciprian Țuțu de la Brașov, va reuși să aducă suplețe acestui ansamblu și în repertoriul preclasic și să-l facă la fel de bun precum a fost în romantismul acestei seri.

Galerie foto © Sonia Hazarian:

5 comentarii la “Musica favorita: Donizetti la Sala Radio

  1. adela
    Ianuarie 30, 2016

    dictie ilizibila?………………………. ilizibil se refera la ceva care nu poate fi citit :). Felicitari, in rest, pentru cronica. M-a ajutat sa inteleg cat de special a fost acest concert-opera. P.S. Cine semneaza ?

    Apreciază

  2. sorin
    Martie 2, 2016

    Eu nu as fi atat de generos cu Draniceanu, care stim ca poate mult mai mult. „Ezitarile” [ca sa le numim eufemistic asa] nu au fost doar cateva si in mod cert nu au fost nesemnificative. Au fost pasaje lungi in care era mai mult pe langa nota decat pe ea si intr-un mod foarte deranjant.
    Corul radio nu are nimic in comun cu opera, ceea ce fac ei acolo nu seamana nici pe departe cu un cor de opera. De fapt nu prea stiu eu ce au in comun si cu alte genuri muzicale, ca in ultimii ani nici n vocal-simfonic nu i-am auzit sa fie mai bine.
    Orchestra a fost pur si simplu oribila. nu stiu ce se intampla cu Crescenzi, dar de la Norma de la ORT unde a fost perfect de plicticos si de anost, parca e alt dirijor. O imensa deceptie.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Martie 2, 2016

      Drăniceanu a greșit doar în prima parte, pe la început, în rest n-am observat să fie chiar așa de grav precum spuneți.
      Cât despre cor, a fost mult peste linia obișnuită (prea tare, prea neintelegibil, pe scurt: prea ca la țară).

      Apreciază

  3. Pingback: Emoția zilei: George Petean și al său Simon Boccanegra | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.439 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: