Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Unde greșește Iulia Popovici


Un articol veninos apărut pe blogul dnei Iulia Popovici a făcut furori ieri, în legătură cu scandalul de la ONB.

Dincolo de complicitatea evidentă cu „revoluția” ONB, prin negarea șovinismului care tâșnește de săptămâni din discursurile unor Tugearu, Iliescu & Co., autoarea articolului manipulează savant termeni și numere.

Fără alte introduceri, intru direct în subiect.

În primul rând, comparațiile dintre Operă și Teatru funcționează doar până la un punct, cel al realității că ambele acte se desfășoară pe scenă, în fața unui public, în general. Mai departe…

Calculul costurilor pentru un bilet vândut (un paragraf întreg) nu ia în calcul renovările de la ONB și nici construcția unui sediu nou pentru Operetă (timp în care nu s-au jucat spectacole).

Termenii de „teatru de repertoriu” și „teatru de proiect” sunt folosiți în mod intenționat greșit atunci când sunt extrapolați la Operă. Repertoriul de operă este mult mai mic decât cel de teatru. Nimeni nu-și propune ca ONB să renunțe la ideea de repertoriu. Problema este sistemul de funcționare a operelor naționale românești, care este cel al unui „teatru de ansamblu”, cu artiști angajați permanent și cu contracte de colaborare prost plătite. În lumea civilizată (îmi pare rău că utilizez acest clișeu, dar România ține să demonstreze în ultima lună de zile că nu mai face parte din această lume, prin modul în care se comportă față de Johan Kobborg), artiștii de teatru, oricât ar fi de buni, sunt plătiți cu onorarii cam de zece ori mai mici decât starurile de operă. Revanșa și-o iau în cinematografie. În plus, actorii de teatru sunt prizonieri ai propriului lor spațiu lingvistic, pe când cântăreții de operă pur și simplu nu sunt recunoscuți ca valoroși dacă nu circulă prin toată lumea.

Problema „teatrului de ansamblu” în operă, mai ales în condițiile în care veniturile artiștilor sunt mici, nu oferă decât o singură garanție: mediocritatea. Orice tânăr artist care are valoare pleacă în străinătate ca să încerce să o confirme. Cei care rămân sunt cei refuzați, sau cel mult cei cu apariții meteorice în lumea bună.

Iulia Popovici invocă apoi procente bugetare din marile opere ale lumii. Ele sunt corecte, dar sunt omise cu bună știință câteva lucruri importante. În primul rând este vorba de raportul subvenții/venituri. În Occident, acest raport este în cele mai bune cazuri 55%/45%. În timp ce în România abia atinge 90%/10%. De ce? Simplu, pentru că biletele sunt ieftine. Asta pare a fi un lucru bun, în aparență, dar prețurile medii de 100 € le obțin spectacolele care îi au în distribuție pe Jonas Kaufmann & Co. La noi nu va da nimeni, niciodată, mai mult de 30 € pentru Iordăchescu și gașca. Cu ansamblul pe care îl prezintă ONB stagiune de stagiune nu se poate spera la mai mult. Tot acesta este și motivul principal pentru care sala nu se umple.

Se poate invoca aici și Legea lui Beaumol, care spune că o sală de operă cu mai puțin de 1500 de locuri va produce pierderi din ce în ce mai mari cu cât stagiunea programează mai multe spectacole. La prețuri medii de 15 €, falimentul este și mai rapid.

„Teatrul de proiect” în operă nu înseamnă francizare, ci cu totul altceva. Înseamnă opusul „teatrului de repertoriu”, cum ar fi stagiuni festivaliere, cu lucrări din afara repertoriului, cum ar fi opera de secol XXI (pentru că e un adevărat proiect să scoți o orchestră de 90 de instrumentiști și un cor de 80 de cântăreți din ceea ce știu ei să cânte). Producțiile de operă importate sau realizate de echipe de creație străine nu înseamnă nicicum abandonarea repertoriului. Cu atât mai puțin renunțarea la regizorii de operă autohtoni care nu sunt valoroși.

În fine, ultimul argument al doamnei Popovici este cel psihologic, al fricii. Mie mi se pare că frica este ultimul atribut care poate fi asociat cu artiștii de la Operă zilele astea.

Schimbarea teatrului de ansamblu, un simbol al sărăciei impudice asumate obscen de statul român, este obligatorie. Artiștii trebuie să fie cu adevărat liberi. Cântăreții de operă sunt destul de rari. Ei trebuie să fie angajați pe bază de contract pentru fiecare rol principal și să fie plătiți la valoarea cotei lor de piață, nu după nomenclatorul folosit la Teatrul Național. Disciplina se obține din interesul de a fi invitați să cânte, nu din luptele sindicale cu managementul. Dați-mi un singur nume de star de operă înscris într-un sindicat (Angela Gheorghiu? Anna Netrebko? Cine?) și-mi retrag toate cuvintele.

Opera a devenit subiect de „breaking news” pentru că simplul fapt că sistemul utilizat de statul român în ultimii 70 de ani a dat faliment. În luna Aprilie 2016.

11 comentarii la “Unde greșește Iulia Popovici

  1. Groucho
    Mai 4, 2016

    Orice opera (ca e Met, ca e ROH, etc.) are angajati permanenti, si anume: membrii orchestrei si ai corului si, eventual, cativa solisti comprimari. Asa ar trebui sa fie si la ONB.

    In rest, tot ce inseamna rol principal sau secundar, inclusiv dirijorii, pentru un spectacol, contract de colaborare.

    Apreciază

    • mm
      Mai 4, 2016

      Mai ales dirijorii care pot fideliza o orchestra prin munci externe sau ciubucuri. Incorect si periculos.

      Apreciază

  2. Dan
    Mai 4, 2016

    Adevărat, „la noi nu va da nimeni, niciodată, mai mult de 30 € pentru Iordăchescu și gașca”, dar stiu oameni care sunt in stare sa nu manance trei luni pentru un spectacol cu Kaufmann sau cu Zaharova. Sau cu Alina Cojocaru, pe care prea am luat-o „for granted”, dupa care unii au acuzat-o ca s-ar fi imbogatit la ONB (?!). Un spectator pasionat e in stare de sacrificii pentru spectacole si artisti de calitate,
    dovada viteza cu care dispar biletele la Festivalul Enescu. Pe care, da, le cumpara si snobi cu bani, dar mai ales melomani care fac uriase eforturi financiare (si nu numai) sa-si achizitioneze biletele dorite. „Teatrul de proiect” mi se pare unica solutie. Spectacolul de opera/balet, ca si cafeaua, trebuie sa fie foarte bun sau deloc.

    Apreciază

  3. Vlad
    Mai 4, 2016

    Ati facut vreodata un spectacol? Ca promoter, zic. Chiar credeti ca nu s’a gandit nimeni la cum poate face bani din asa ceva in 20 si mai bine de ani?

    Mai sus se vorbeste de Enescu:

    1. la Enescu sunt peste 30% invitatii. La Ateneu vorbesc. La SP probabil mai putine. Nu stiu, ca nu vad de ce as merge la SP – sunt sub 500 de locuri in care se poate audia decent. Si e greu sa le prinzi si cand ai pile.
    O tona din ele sunt invitatii pentru sponsori(da, e normal sa fie invitatii – problema e numarul).
    2. biletele la Enescu, dupa „marea scumpire” de anul trecut, sunt fabuloasa suma de ~37 de euro(CU TAXE – tva, ucmr, etc.). Adica, vreo 33 fara. Inainte erau ~18 eur.
    3. nu melomanii ajung sa cumpere respectivele bilete. Metrica e foarte simpla: cantitatea de tusit, frecat smartphone, filmat, foit in scaun/cap de spectator face foarte evident faptul ca 70+% din public n’are nici o treaba cu reprezentatiile respective.
    4. la ce „nu’i nume”, SP nu’i plina. Pana si la Ateneu sunt concerte care nu se vand(la 770 sau cate locuri avea). Gradul de ocupare la Enescu nu cred ca e 80%. La 37 de euro cel mai scump bilet…

    „Se poate invoca aici și Legea lui Beaumol, care spune că o sală de operă cu mai puțin de 1500 de locuri va produce pierderi din ce în ce mai mari cu cât stagiunea programează mai multe spectacole. La prețuri medii de 15 €, falimentul este și mai rapid.”

    Asta este cel putin hilar. Sala cum e acum nu se umple. Si nici n’o sa se umple prea curand. Iar punctul de vedere al autorului este sa marim sala si pretul biletului =)) Este din aceiasi sfanta naivitate ca si https://despreopera.wordpress.com/2015/10/19/opera-si-criza-9-solutii-pentru-onb/

    In care se propune un grad de ocupare de 900 de locuri pentru 30 de spectacole pe an(cat se propunea p’acolo), la o medie de 60 de euro biletul. Este cel mult hilar. Adica, 27000 de locuri vandute an de an; sigur, vara, cand orasul e gol… Stai si te’ntrebi de ce, in tot blocul ex-comunist, nu i’a venit nimanui in 26 de ani „uluitoarea” idee de a cumpara o stagiune de vara la opera nationala a respectivului stat.

    „Înseamna opusul „teatrului de repertoriu”, cum ar fi stagiuni festivaliere, cu lucrari din afara repertoriului, cum ar fi opera de secol XXI” – bine ar fi sa primeasca cam tot ce’i „critic muzical” o invitatie. Ca sala oricum va fi goala la a 3a reprezentatie; macar sa iasa la numar la premiera.

    E ridicol sa’ti imaginezi c’ai vinde(IN TOTAL) mai mult de, poftim, 3000 de bilete(n’ajungi nici la 2000, da’n fine, umpli cu invitatii). Pentru niste chestii deja clasice, ca un Sostakovici sau Berg. Care, vorb’aia, sunt de aproape 100 de ani. Ok, ametesti lumea cu promovarea. Dar primii care o sa ajunga acolo si n’o sa inteleaga nimic o sa creeze suficient vibe astfel incat ti se garanteaza sub 100 de bilete vandute de la al 4lea spectacol incolo.

    Concerte – mult mai abordabile – din categoria „Cei 3 tenori”. Cu arii pentru mamici si bunici. De ce credeti ca se fac doar 2-3-4 pe an? Ca promoterii – ca’s cam aceiasi pe asa ceva – nu vor bani? Se multumesc cu putin? Sau pentru ca s’au lamurit si ei ca „atata duce piata”. Sau credeti c’ati descoperit dvs. roata?

    Motivul pentru care „gasca de la ONB” nu merita mai mult de 30 eur/bilet este f. simplu. Atata suporta piata. In consecinta lefurile sunt mici. In consecinta lumea pleaca afara care cum are ocazia(daca n’a avut ghinionul sa’si faca familie aici sau ceva). Nu’i nici o conspiratie, nu’i nimic complicat.

    Spre deosebire de autor, am avut destul de’a face cu productia/promovarea de spectacole. Si m’am intors mai mult sau mai putin drag la IT. Pentru ca nu’s bani in domeniul ala. Nu stiu promoter din Romania care sa faca bani pe partea de muzica usoara(adica stiu, dar banii ii fac aia care nu platesc furnizorii). Un domeniu care afara n’are nevoie de nici o sponsorizare. Mult mai usor de cuantificat, mult mai usor de evaluat statistic. Intr-un cuvant, mult mai previzibil.

    Vorbesc de muzica cu artisti mari de afara – audiente masurabile, preturi mai mici ca dincolo, samd. Habar n’am pe partea de manele/pitzi de Radio Zu/Stefan Banica sau Smiley. Cred ca astea merg(dar nu stiu sigur – vorbesc barfe).

    Noi stam sa ne’ntrebam de ce nu face muzica simfonica bani in Romania… Pai e f. simplu: ca lumea din tara asta nu cumpara(intr’un procent relevant statistic), muzica respectiva. Daca te duci de cateva ori pe an la Ateneu, e ca’n tabara; deja stii dupa fata 10-20% din sala. Te vezi cu aceiasi oameni; ba cu unii ajungi sa si vorbesti in pauze… Nu’i nici conspiratia angajatilor de la ONB, nici „politica culturala”, nici nimic. Nu exista interes; eof.

    p.s. – da, a venit Rieu. Dupa asta, inca vreo cativa ani, or sa fie niste destepti care o sa creada ca in domeniu sunt bani si o sa piarda. Dar Rieu e unul la nivel mondial. Cu o super reteta pentru tari de genul nostru: mici, bere, Waltz #2 rearanjat discutabil, un Stradivariu p’acolo, dar nu pentru c’ar fi nevoie de asa ceva, mega promovare, etc.

    Si e un bun motiv pentru care mos Rieu face intr’un an bani cat nici o Anna Netrebko n’o sa castige vreodata in intreaga cariera…

    Apreciază

  4. Dan
    Mai 5, 2016

    Niciun teatru de opera care se respecta nu traieste numai din vanzari de bilete, oricat de scumpe ar fi acelea. Se practica sponsorizarea de catre persoane sau corporatii, care, din varii motive, de la dragostea pentru genul liric, la scutirea de impozite, participa cu sume uneori substantiale (zeci si sute de mii de dolari la Metropolitan Opera din New York, de pilda) la finantarea respectivei institutii de cultura. Iar aici intra in scena managerul. Care, pentru a converti in Mecena niste cetateni potenti financiar, trebuie sa le arate pe ce dau banii. Nu e deloc usor, mai ales intr-o tara cu multiple deficite. Pe de alta parte, daca oferta teatrului e interesanta, spectatorii isi rup de la gura si dau un ban in plus, iar sala e plina, ca la spectacolele lui Kobborg.
    Din pacate, amplul expozeu de mai sus (din care putea sa lipseasca numele lui Rieu, pentru Dumnezeu !) conduce la concluzia ca orice efort e zadarnic.
    Si atunci ? Ne obliga cineva sa facem opera sau balet ? Nu vreau sa jignesc pe nimeni (chiar nu vreau !), dar multe spectacole ale ONB seamana cu o rochie de seara facuta in casa, dintr-o perdea mancata de molii. Daca nu putem mai mult, mai bine tragem oblonul. E parerea unui simplu spectator, adica beneficiar al actului artistic, care, din aceasta ipostaza, are dreptul la opinie. Desi n-a fost si nu va fi vreodata „promotor”, ci doar platitor.

    Apreciază

    • Vlad
      Mai 5, 2016

      Pai, ne cam obliga. Ca nu suntem nici Zambia, nici Pakistan. Dar n’ar strica sa ne si cunoastem putin lungul nasului. Altfel, e rupt din acelasi discurs cu „cand vom ajunge sa traim ca’n Germania?”. E simplu: daca avem noroc(sa zicem, 10% sansa), o sa ajungem in vreo 10 generatii. Cam atat le’a luat si alora de la razboiul de 30 de ani pana la unificarea lui Bismark(si aia aveau traditie imperiala, HRE, etc – noi nu).

      Met – capitala(de facto) a imperiului curent mondial. RoH – capitala fostului imperiu. Bayreuth/Berliner/whatever – curentul imperiu european. Scala – Italia; Italia = opera inca din secolul 16. Milano/nordul Italiei fiind una din cele doua zone bogate ale continentului de macar vreo 800 de ani. Statsoper – capitala unui fost imperiu + Viena e Viena in muzica.

      ONB – Bucuresti, Romania. Acu’ pe bune…

      Asa, sa arunci cu bani din cand in cand, atunci cand directorul curent e bine racordat la fondurile ministerului… Nu’i greu cat timp toata lumea face disciplinat returul. Dar nu obtii nimic pe termen lung. Practic se sponsorizeaza cei(cu generozitate) 10k chiori care suntem interesati de asa ceva in orasul asta. Si care, fie vorba intre noi, nici nu suntem neaparat cei care avem cea mai mare nevoie de sponsorizare. Ok, si intra niste bani in diverse buzunare; nici macar multi, ca nu’s multi din start.

      Daca cultura muzicala e un domeniu de interes pentru tara asta(nu mi se pare, dar in fine, suntem la datul cu parerea) cred c’ar trebui:

      1. niste lefuri astfel incat sa tii o buna parte din oamenii valorosi in tara. Nu varful varfului, ca aia n’ai cum. Nici in IT nu tinem prima linie(sau tinem f. putin din ea). Dar un nivel de salarizare astfel incat ramasul in tara sa poata prezenta o alternativa. Probabil un 30% din ce se ofera afara; ca si tara e mai ieftina, omul prefera intre ai lui, etc.
      Astfel incat, in timp, sa putem reface ce’am distrus in ultimii 25 de ani.
      Pana la urma, ridicatul tarii in comunism(atat cat a fost), s’a intamplat mult la suta pt. ca oamenii n’aveau cum pleca din tara. Fizic. Cum nu vrem sa ne reintoarcem la situatia respectiva… trebuie sa platim.
      Brain drain-ul il previi ori inchizand granita, ori scotand din buzunar. Mai ales intr’un domeniu asa globalizat cum este muzica.

      2. niste educatie muzicala la public. Celebrul public tinta(30-50 ani, urban, studii, venit peste 1k eur, blabla) este, in general, de’o incultura crasa.

      Ca tot se stie ca’s ciudat si’mi place mai ales vioara, mi s’a prezentat ca o mare chestie: o don’soara care inteleg c’a fost pe la tv la unul din concursurile astea si care canta ceva AC/DC la vioara. Altcineva: o alta don’soara care dansa/patina/habar n’am ce facea in timp ce canta la vioara(un fel de 2 in 1, la oferta). Mna, asta e nivelul… Care public?

      Sincer, mai mult de jumatate din aia cu care merg la un concert de clasica au avut vreodata o treaba cu un instrument. Ca la scoala populara, ca acasa in clasele 1-4, ca ceva… majoritatea au pus mana pe un instrument.
      Personal, m’am apucat acum, la 35+, de hobby. Dar na, familia; ascultam Bach la trei ani. Aia era la oferta in casa…

      Mozart n’a compus in neant, a compus peste o anumita structura; romantismul nu a aparut pt. ca unii s’au apucat sa admire floricele brusc deodata iar Sostakovici nu compunea asa pt. ca era stricat la burta. Lucrurile au venit in timp, de’a lungul a niste secole, fiecare peste o anumita situatie curenta.

      Daca 0 cultura: n’o sa intelegi nimic si oricum, orice o sa ti se para original. Ca doar n’ai termen de comparatie. Si mos Rieu o sa fie in continuare un mare boss… cu Romania o destinatie favorita pt. el(ca e un excelent businessman).

      Apreciază

  5. Gabi
    Mai 5, 2016

    Chestia cu „teatrul de proiect” ar putea functiona OK intr-o societate necorupta. Din pacate Romania e o jungla, unde solisti cu voci valoroase (da, sunt si astfel de solisti care au ales sa ramana in Romania, chiar daca mai fac si colaborari in strainatate) pot sa nu fie distribuiti indiferent la cate casting-uri participa. Romania e tara lui „se poate si asa”, adica se poate si cu solisti slabi, dar daca sunt amici cu cine trebuie sau dau plocoane considerabile cui trebuie, castiga casting dupa casting. Ganditi-va doar la Ioan Hotea, un tenor extraordinar, recunoscut la nivel mondial, dar care nu e suficient de bun pentru ONB.

    Degeaba se scrie cu aplomb despre acest subiect, cand de fapt, indiferent daca se ramane la teatru de repertoriu sau se trece la teatru de proiect, tot „cine trebuie” va urca pe scena sa „incante” publicul.

    Mi-aduc aminte ca acum cativa ani cand se construia noul sediu al Operetei, am auzit ca, desi , in mod evident nu se lucra, oamenii stateau acasa pentru ca nu aveau unde canta, puscariabilul dictator Dinca le-a interzis solistilor sa faca orice fel de colaborari. Care sa fi fost logica? Rautate, invidie, prostie, frica de a-si pierde ceva voci bune, sau pur simplu presiune asupra bietilor solisti, si asa platiti in bataie de joc, sa-i duca plocoane serioase daca vor sa paseasca pe o scena internationala intr-o perioada in care oricum ei nu aveau unde sa-si faca meseria. Cam cu asa oameni se defileaza in Romanica, astfel de indivizi sunt ridicati in slavi de unii necunoscatori, sau pur si simplu rau voitori, asa ca ce teatre de proiect visati oameni buni??? Ce valori visati? Tot mediocritatea va castiga, indiferent cine trage sforile.

    Apreciază

  6. Groucho
    Mai 5, 2016

    Toata aceasta dezbatere pe tema teatru de proiect sau de repertoriu sau de ansamblu mi se pare atat de gresit directionata. Ca si cum ONB nu poate fi decat una sau alta.

    De fapt, in ultimii ani ONB a fost „de toate” si cred ca doar asa poate sa mearga inainte. Suntem o piata prea mica pentru a fi loc de mai multe nise (asa cum la Viena sunt 3 opere, la Londra 2, la NY au fost tot 2, etc.). La noi toate trebuie sa incapa sub acelasi acoperis, ca doar loc in calendar e gramada.

    Repertoriu ar putea insemna triada nemuritoare Barbierul-Aida-Traviata. Productii de acest gen nu au nevoie sa fie schimbate vreodata, preturile la bilete pot ramane intre 6 si 55 de lei, balconul poate sa fie in continuare umplut cu elevi adusi cu clasa in excursie tematica, angajatii pot canta aceste spectacole pana la varsta legala de pensionare. Si ce daca astfel de reprezentatii vor avea alura unei seri la caminul cultural? In felul acesta, opera isi indeplineste menirea de institutie de culturalizare, iar ministerul se poate simti mai putin vinovat ca baga atatia bani in ea.

    Proiect poate insemna ce s-a intamplat pana acum cu spectacole din categoria Falstaff, Cosi, Tosca. Realitatea este ca publicul pentru astfel de productii (titluri mai putin populare, montari ne-traditionale, preturi crescute la bilete) este extrem de limitat si se epuizeaza in primele 2-3 reprezentatii. La acest nivel nu mai vorbim de culturalizare, ci de entertainment. Pe mine nu ma mai deranjeaza faptul ca am ajuns sa dau pe la ONB de 2-3 ori pe an, in rest, cum scap pe undeva pe-afara nu ratez ocazia de a vedea ce e pe acolo, la/cu orice pret. Golurile le mai umplem cu un HD, un live streaming, etc.

    Cum s-a zis mai sus, peste 2-3 generatii poate sa se puna problema de a evolua spre altceva, deocamdata hai sa ne stim lungul nasului.

    Apreciază

  7. sorin
    Mai 6, 2016

    Mie personal articolul nu mi s-a parut ata veninos, cat mai dergaba partizan al unei traditii prost intelese de a face management cultural.
    ONB a avut mai multi directori in ultimii 26 de ani, dar nici unul nu a facut ceva cu adevarat constructiv pentru institutie. Singurul care a incercat o schimbare de fond [nu vreau sa spun ca a fost ceva bun sau bine facut, n.b.!!!] a fost Dinca, dar tocmai acest lucru a acutizat, se pare, criza care se tot adancea de ani buni.
    Problema majora, dupa parerea mea, sunt oamenii, atat publicul, cat si artistii. Suntem tara in care comunismul a intrat cel mai adanc si mai pervers, ne-a distorsionat personalitatea [care era oricum predispusa la asa ceva] si dupa 26 de ani de la caderea lui oficiala inca ne sta in coasta si nu vrea sa ne lase in pace. Asa cum s-a scris mai sus, e nevoie de o schimbare radicala de generatii pentru a putea schimba ceva cu adevarat. E o lipsa cronica de educatie, nu doar artistica ci si umana si sociala, inceputa acum 70 de ani si continuata glorios de atunci. Publicul nu stie sa discearna, iar artistilor nu le pasa, nu-si dau interesul.
    Comparatiile cu ce se intampla in alte tari ne vin usor in minte, dar nu prea au legatura cu realitatea, fiecare loc e alta lume, cu alte posibilitati.
    Daca ar fi insa sa compar cu ceva, m-as gandi mai aproape si as lua ca exemplu Budapesta. O tara care a fost si ea prinsa de microbul comunist, dar care a trecut altfel prin el si s-a vindecat mult mai bine. In Budapesta interesul pentru cultura este indiscutabil, sustinut si de public, dar si de stat, pentru ca si ei beneficiaza de subventii serioase. Dar Budapesta, un oras cat jumatate din Bucuresti, primeste anual de doua-trei ori mai multi turisti decat sunt locuitori. Are o opera [care a inglobat si sala de la Tatrul Erkel, relativ recent renovata] dar mai multe sali de concerte, inclusiv una foarte moderna si multifunctionala la Palatul Culturii, construit la inceputul anilor ’90, dupa caderea comunismului. Are nu mai putin de 15 orchestre simfonice [e drept ca multi muzicieni activeaza in mai multe] si cativa dirijori de calitate, unii de renume mondial, care, dincolo de activitatea internationala, au o constanta activitate domestica. Primesc regulat vizite ale marilor artisti, care vin fie in conncert, fie in spectacol – Filarmonica din Berlin, care a venit cu greu la Bucuresti, dupa 20 de ani de negocieri, in Festivalul Enescu, venise deja la ei in timpul stagiunii. Printre multi altii, au venit sa dea concerte si recitaluri, unii de mai multe ori, Cecilia Bartoli, Florez, Gruberova, Hampson, Terfel, Damrau, Gardiner, Herreveghe, Vargas, Antonacci, Ticciati sau interpretii celebri de baroc si de Wagner, ei avand in fiecare an un mini-festival Wagner in mai-iunie, cel de anul acesta fiind vandut complet din toamna trecuta, dar au si spectacole la opera. Biletele sunt ceva mai scumpe ca la noi, la opera cele de categoria 1 ajung la 55 euro in mod obisnuit, dar pot sa fie spre 300 la unele evenimente. La concerte, preturile sunt foarte variabile, in functie de interpreti si de sala unde se canta/joaca. Acolo insa numarul invitatiilor este foarte mic, nu ajunge in nici un caz la 70-80% sau mai mult cum e la noi, iar locurile foarte bune se pot cumpara pe net de catre oricine. Stagiunea la opera seamana putin cu cele occidentale, sunt pachete de spectacole care combina 2-3 titluri in aceeasi perioada, pentru fiecare fiind o distributie unica sau cel mult 2 alternative. Lucreaza mult cu muzicienii lor, care sunt mult mai seriosi si mai interesati decat ai nostri si mult mai deschisi la schimbare, la varietate. Dar aduc permanent fie cantareti maghiari [fie si de origine romana] cu cota internationala [Andrea Rost, Erika Miklosa, Levente Molnar, Csilla Boross, Balint Szabo, I. Komlosi, G. Lukacs intere altii] fie cantareti si dirijori de calitate cu reprezentare internationala. E un model de succes care functioneaza, iar viata muzicala este foarte bogata si interesanta. Dar acolo e un alt stil de viata si sunt conditii foarte bune si din alte puncte de vedere. Transportul in comun, sensibil mai scump ca la noi, funcioneaza foarte bine, oferind legaturi precise si convenabile intre toate punctele orasului. Turismul e sprijinit prin numeroase mijloace, se poate gasi usor cazare la preturi mici si in conditii foarte bune, mancarea nu e foarte scumpa si e la indemana oricui, serviciile sunt in general foarte bune. Dar diferenta majora e ca acolo exista implicare la toate nivelurile, in timp ce aici e doar o continua lipsa de interes si doar o croncaneala continua si neconstructiva de pe margini. Ceea ce facem si noi aici.

    Apreciază

  8. Pingback: Pseudoreforma ONB | Despre Opera

  9. Mefisto
    Iunie 18, 2016

    Cred ca se teoretizeaza prea mult.Din pacate,situatia e clara : nu avem calitate ! (indiferent de specificul teatrului-repertoriu sau proiect sau si una si alta) E nevoie de o reforma urgenta,dar nu-si asuma nimeni riscurile (proteste,poate greve) Cei ce conduc vin-pleaca si lasa aceeasi mediocritate-care stapaneste in TOATE domeniile-(bine ca muzica nu e periculoasa…nu moare nimeni din spectacole proaste,sau concerte dubioase..)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 4, 2016 de în Muzica, Nou și interesant, Presă şi etichetată , , , , .

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.538 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: