Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Unde greșește Iulia Popovici


Un articol veninos apărut pe blogul dnei Iulia Popovici a făcut furori ieri, în legătură cu scandalul de la ONB.

Dincolo de complicitatea evidentă cu „revoluția” ONB, prin negarea șovinismului care tâșnește de săptămâni din discursurile unor Tugearu, Iliescu & Co., autoarea articolului manipulează savant termeni și numere.

Fără alte introduceri, intru direct în subiect.

În primul rând, comparațiile dintre Operă și Teatru funcționează doar până la un punct, cel al realității că ambele acte se desfășoară pe scenă, în fața unui public, în general. Mai departe…

Calculul costurilor pentru un bilet vândut (un paragraf întreg) nu ia în calcul renovările de la ONB și nici construcția unui sediu nou pentru Operetă (timp în care nu s-au jucat spectacole).

Termenii de „teatru de repertoriu” și „teatru de proiect” sunt folosiți în mod intenționat greșit atunci când sunt extrapolați la Operă. Repertoriul de operă este mult mai mic decât cel de teatru. Nimeni nu-și propune ca ONB să renunțe la ideea de repertoriu. Problema este sistemul de funcționare a operelor naționale românești, care este cel al unui „teatru de ansamblu”, cu artiști angajați permanent și cu contracte de colaborare prost plătite. În lumea civilizată (îmi pare rău că utilizez acest clișeu, dar România ține să demonstreze în ultima lună de zile că nu mai face parte din această lume, prin modul în care se comportă față de Johan Kobborg), artiștii de teatru, oricât ar fi de buni, sunt plătiți cu onorarii cam de zece ori mai mici decât starurile de operă. Revanșa și-o iau în cinematografie. În plus, actorii de teatru sunt prizonieri ai propriului lor spațiu lingvistic, pe când cântăreții de operă pur și simplu nu sunt recunoscuți ca valoroși dacă nu circulă prin toată lumea.

Problema „teatrului de ansamblu” în operă, mai ales în condițiile în care veniturile artiștilor sunt mici, nu oferă decât o singură garanție: mediocritatea. Orice tânăr artist care are valoare pleacă în străinătate ca să încerce să o confirme. Cei care rămân sunt cei refuzați, sau cel mult cei cu apariții meteorice în lumea bună.

Iulia Popovici invocă apoi procente bugetare din marile opere ale lumii. Ele sunt corecte, dar sunt omise cu bună știință câteva lucruri importante. În primul rând este vorba de raportul subvenții/venituri. În Occident, acest raport este în cele mai bune cazuri 55%/45%. În timp ce în România abia atinge 90%/10%. De ce? Simplu, pentru că biletele sunt ieftine. Asta pare a fi un lucru bun, în aparență, dar prețurile medii de 100 € le obțin spectacolele care îi au în distribuție pe Jonas Kaufmann & Co. La noi nu va da nimeni, niciodată, mai mult de 30 € pentru Iordăchescu și gașca. Cu ansamblul pe care îl prezintă ONB stagiune de stagiune nu se poate spera la mai mult. Tot acesta este și motivul principal pentru care sala nu se umple.

Se poate invoca aici și Legea lui Beaumol, care spune că o sală de operă cu mai puțin de 1500 de locuri va produce pierderi din ce în ce mai mari cu cât stagiunea programează mai multe spectacole. La prețuri medii de 15 €, falimentul este și mai rapid.

„Teatrul de proiect” în operă nu înseamnă francizare, ci cu totul altceva. Înseamnă opusul „teatrului de repertoriu”, cum ar fi stagiuni festivaliere, cu lucrări din afara repertoriului, cum ar fi opera de secol XXI (pentru că e un adevărat proiect să scoți o orchestră de 90 de instrumentiști și un cor de 80 de cântăreți din ceea ce știu ei să cânte). Producțiile de operă importate sau realizate de echipe de creație străine nu înseamnă nicicum abandonarea repertoriului. Cu atât mai puțin renunțarea la regizorii de operă autohtoni care nu sunt valoroși.

În fine, ultimul argument al doamnei Popovici este cel psihologic, al fricii. Mie mi se pare că frica este ultimul atribut care poate fi asociat cu artiștii de la Operă zilele astea.

Schimbarea teatrului de ansamblu, un simbol al sărăciei impudice asumate obscen de statul român, este obligatorie. Artiștii trebuie să fie cu adevărat liberi. Cântăreții de operă sunt destul de rari. Ei trebuie să fie angajați pe bază de contract pentru fiecare rol principal și să fie plătiți la valoarea cotei lor de piață, nu după nomenclatorul folosit la Teatrul Național. Disciplina se obține din interesul de a fi invitați să cânte, nu din luptele sindicale cu managementul. Dați-mi un singur nume de star de operă înscris într-un sindicat (Angela Gheorghiu? Anna Netrebko? Cine?) și-mi retrag toate cuvintele.

Opera a devenit subiect de „breaking news” pentru că simplul fapt că sistemul utilizat de statul român în ultimii 70 de ani a dat faliment. În luna Aprilie 2016.

14 comentarii la “Unde greșește Iulia Popovici

  1. Groucho
    Mai 4, 2016

    Orice opera (ca e Met, ca e ROH, etc.) are angajati permanenti, si anume: membrii orchestrei si ai corului si, eventual, cativa solisti comprimari. Asa ar trebui sa fie si la ONB.

    In rest, tot ce inseamna rol principal sau secundar, inclusiv dirijorii, pentru un spectacol, contract de colaborare.

    Apreciază

    • mm
      Mai 4, 2016

      Mai ales dirijorii care pot fideliza o orchestra prin munci externe sau ciubucuri. Incorect si periculos.

      Apreciază

  2. Dan
    Mai 4, 2016

    Adevărat, „la noi nu va da nimeni, niciodată, mai mult de 30 € pentru Iordăchescu și gașca”, dar stiu oameni care sunt in stare sa nu manance trei luni pentru un spectacol cu Kaufmann sau cu Zaharova. Sau cu Alina Cojocaru, pe care prea am luat-o „for granted”, dupa care unii au acuzat-o ca s-ar fi imbogatit la ONB (?!). Un spectator pasionat e in stare de sacrificii pentru spectacole si artisti de calitate,
    dovada viteza cu care dispar biletele la Festivalul Enescu. Pe care, da, le cumpara si snobi cu bani, dar mai ales melomani care fac uriase eforturi financiare (si nu numai) sa-si achizitioneze biletele dorite. „Teatrul de proiect” mi se pare unica solutie. Spectacolul de opera/balet, ca si cafeaua, trebuie sa fie foarte bun sau deloc.

    Apreciază

  3. nicu
    Mai 4, 2016

    e interesant cum de te mai aprobi de unul singur..
    nu ai observat ca nu mai citeste nimeni ineptiile matale?

    Apreciază

  4. nicu
    Mai 4, 2016

    cat despre demnitate.. fiecare e preocupat de ce ii lipseste

    Apreciază

  5. Vlad
    Mai 4, 2016

    Ati facut vreodata un spectacol? Ca promoter, zic. Chiar credeti ca nu s’a gandit nimeni la cum poate face bani din asa ceva in 20 si mai bine de ani?

    Mai sus se vorbeste de Enescu:

    1. la Enescu sunt peste 30% invitatii. La Ateneu vorbesc. La SP probabil mai putine. Nu stiu, ca nu vad de ce as merge la SP – sunt sub 500 de locuri in care se poate audia decent. Si e greu sa le prinzi si cand ai pile.
    O tona din ele sunt invitatii pentru sponsori(da, e normal sa fie invitatii – problema e numarul).
    2. biletele la Enescu, dupa „marea scumpire” de anul trecut, sunt fabuloasa suma de ~37 de euro(CU TAXE – tva, ucmr, etc.). Adica, vreo 33 fara. Inainte erau ~18 eur.
    3. nu melomanii ajung sa cumpere respectivele bilete. Metrica e foarte simpla: cantitatea de tusit, frecat smartphone, filmat, foit in scaun/cap de spectator face foarte evident faptul ca 70+% din public n’are nici o treaba cu reprezentatiile respective.
    4. la ce „nu’i nume”, SP nu’i plina. Pana si la Ateneu sunt concerte care nu se vand(la 770 sau cate locuri avea). Gradul de ocupare la Enescu nu cred ca e 80%. La 37 de euro cel mai scump bilet…

    „Se poate invoca aici și Legea lui Beaumol, care spune că o sală de operă cu mai puțin de 1500 de locuri va produce pierderi din ce în ce mai mari cu cât stagiunea programează mai multe spectacole. La prețuri medii de 15 €, falimentul este și mai rapid.”

    Asta este cel putin hilar. Sala cum e acum nu se umple. Si nici n’o sa se umple prea curand. Iar punctul de vedere al autorului este sa marim sala si pretul biletului =)) Este din aceiasi sfanta naivitate ca si https://despreopera.wordpress.com/2015/10/19/opera-si-criza-9-solutii-pentru-onb/

    In care se propune un grad de ocupare de 900 de locuri pentru 30 de spectacole pe an(cat se propunea p’acolo), la o medie de 60 de euro biletul. Este cel mult hilar. Adica, 27000 de locuri vandute an de an; sigur, vara, cand orasul e gol… Stai si te’ntrebi de ce, in tot blocul ex-comunist, nu i’a venit nimanui in 26 de ani „uluitoarea” idee de a cumpara o stagiune de vara la opera nationala a respectivului stat.

    „Înseamna opusul „teatrului de repertoriu”, cum ar fi stagiuni festivaliere, cu lucrari din afara repertoriului, cum ar fi opera de secol XXI” – bine ar fi sa primeasca cam tot ce’i „critic muzical” o invitatie. Ca sala oricum va fi goala la a 3a reprezentatie; macar sa iasa la numar la premiera.

    E ridicol sa’ti imaginezi c’ai vinde(IN TOTAL) mai mult de, poftim, 3000 de bilete(n’ajungi nici la 2000, da’n fine, umpli cu invitatii). Pentru niste chestii deja clasice, ca un Sostakovici sau Berg. Care, vorb’aia, sunt de aproape 100 de ani. Ok, ametesti lumea cu promovarea. Dar primii care o sa ajunga acolo si n’o sa inteleaga nimic o sa creeze suficient vibe astfel incat ti se garanteaza sub 100 de bilete vandute de la al 4lea spectacol incolo.

    Concerte – mult mai abordabile – din categoria „Cei 3 tenori”. Cu arii pentru mamici si bunici. De ce credeti ca se fac doar 2-3-4 pe an? Ca promoterii – ca’s cam aceiasi pe asa ceva – nu vor bani? Se multumesc cu putin? Sau pentru ca s’au lamurit si ei ca „atata duce piata”. Sau credeti c’ati descoperit dvs. roata?

    Motivul pentru care „gasca de la ONB” nu merita mai mult de 30 eur/bilet este f. simplu. Atata suporta piata. In consecinta lefurile sunt mici. In consecinta lumea pleaca afara care cum are ocazia(daca n’a avut ghinionul sa’si faca familie aici sau ceva). Nu’i nici o conspiratie, nu’i nimic complicat.

    Spre deosebire de autor, am avut destul de’a face cu productia/promovarea de spectacole. Si m’am intors mai mult sau mai putin drag la IT. Pentru ca nu’s bani in domeniul ala. Nu stiu promoter din Romania care sa faca bani pe partea de muzica usoara(adica stiu, dar banii ii fac aia care nu platesc furnizorii). Un domeniu care afara n’are nevoie de nici o sponsorizare. Mult mai usor de cuantificat, mult mai usor de evaluat statistic. Intr-un cuvant, mult mai previzibil.

    Vorbesc de muzica cu artisti mari de afara – audiente masurabile, preturi mai mici ca dincolo, samd. Habar n’am pe partea de manele/pitzi de Radio Zu/Stefan Banica sau Smiley. Cred ca astea merg(dar nu stiu sigur – vorbesc barfe).

    Noi stam sa ne’ntrebam de ce nu face muzica simfonica bani in Romania… Pai e f. simplu: ca lumea din tara asta nu cumpara(intr’un procent relevant statistic), muzica respectiva. Daca te duci de cateva ori pe an la Ateneu, e ca’n tabara; deja stii dupa fata 10-20% din sala. Te vezi cu aceiasi oameni; ba cu unii ajungi sa si vorbesti in pauze… Nu’i nici conspiratia angajatilor de la ONB, nici „politica culturala”, nici nimic. Nu exista interes; eof.

    p.s. – da, a venit Rieu. Dupa asta, inca vreo cativa ani, or sa fie niste destepti care o sa creada ca in domeniu sunt bani si o sa piarda. Dar Rieu e unul la nivel mondial. Cu o super reteta pentru tari de genul nostru: mici, bere, Waltz #2 rearanjat discutabil, un Stradivariu p’acolo, dar nu pentru c’ar fi nevoie de asa ceva, mega promovare, etc.

    Si e un bun motiv pentru care mos Rieu face intr’un an bani cat nici o Anna Netrebko n’o sa castige vreodata in intreaga cariera…

    Apreciază

  6. Dan
    Mai 5, 2016

    Niciun teatru de opera care se respecta nu traieste numai din vanzari de bilete, oricat de scumpe ar fi acelea. Se practica sponsorizarea de catre persoane sau corporatii, care, din varii motive, de la dragostea pentru genul liric, la scutirea de impozite, participa cu sume uneori substantiale (zeci si sute de mii de dolari la Metropolitan Opera din New York, de pilda) la finantarea respectivei institutii de cultura. Iar aici intra in scena managerul. Care, pentru a converti in Mecena niste cetateni potenti financiar, trebuie sa le arate pe ce dau banii. Nu e deloc usor, mai ales intr-o tara cu multiple deficite. Pe de alta parte, daca oferta teatrului e interesanta, spectatorii isi rup de la gura si dau un ban in plus, iar sala e plina, ca la spectacolele lui Kobborg.
    Din pacate, amplul expozeu de mai sus (din care putea sa lipseasca numele lui Rieu, pentru Dumnezeu !) conduce la concluzia ca orice efort e zadarnic.
    Si atunci ? Ne obliga cineva sa facem opera sau balet ? Nu vreau sa jignesc pe nimeni (chiar nu vreau !), dar multe spectacole ale ONB seamana cu o rochie de seara facuta in casa, dintr-o perdea mancata de molii. Daca nu putem mai mult, mai bine tragem oblonul. E parerea unui simplu spectator, adica beneficiar al actului artistic, care, din aceasta ipostaza, are dreptul la opinie. Desi n-a fost si nu va fi vreodata „promotor”, ci doar platitor.

    Apreciază

    • Vlad
      Mai 5, 2016

      Pai, ne cam obliga. Ca nu suntem nici Zambia, nici Pakistan. Dar n’ar strica sa ne si cunoastem putin lungul nasului. Altfel, e rupt din acelasi discurs cu „cand vom ajunge sa traim ca’n Germania?”. E simplu: daca avem noroc(sa zicem, 10% sansa), o sa ajungem in vreo 10 generatii. Cam atat le’a luat si alora de la razboiul de 30 de ani pana la unificarea lui Bismark(si aia aveau traditie imperiala, HRE, etc – noi nu).

      Met – capitala(de facto) a imperiului curent mondial. RoH – capitala fostului imperiu. Bayreuth/Berliner/whatever – curentul imperiu european. Scala – Italia; Italia = opera inca din secolul 16. Milano/nordul Italiei fiind una din cele doua zone bogate ale continentului de macar vreo 800 de ani. Statsoper – capitala unui fost imperiu + Viena e Viena in muzica.

      ONB – Bucuresti, Romania. Acu’ pe bune…

      Asa, sa arunci cu bani din cand in cand, atunci cand directorul curent e bine racordat la fondurile ministerului… Nu’i greu cat timp toata lumea face disciplinat returul. Dar nu obtii nimic pe termen lung. Practic se sponsorizeaza cei(cu generozitate) 10k chiori care suntem interesati de asa ceva in orasul asta. Si care, fie vorba intre noi, nici nu suntem neaparat cei care avem cea mai mare nevoie de sponsorizare. Ok, si intra niste bani in diverse buzunare; nici macar multi, ca nu’s multi din start.

      Daca cultura muzicala e un domeniu de interes pentru tara asta(nu mi se pare, dar in fine, suntem la datul cu parerea) cred c’ar trebui:

      1. niste lefuri astfel incat sa tii o buna parte din oamenii valorosi in tara. Nu varful varfului, ca aia n’ai cum. Nici in IT nu tinem prima linie(sau tinem f. putin din ea). Dar un nivel de salarizare astfel incat ramasul in tara sa poata prezenta o alternativa. Probabil un 30% din ce se ofera afara; ca si tara e mai ieftina, omul prefera intre ai lui, etc.
      Astfel incat, in timp, sa putem reface ce’am distrus in ultimii 25 de ani.
      Pana la urma, ridicatul tarii in comunism(atat cat a fost), s’a intamplat mult la suta pt. ca oamenii n’aveau cum pleca din tara. Fizic. Cum nu vrem sa ne reintoarcem la situatia respectiva… trebuie sa platim.
      Brain drain-ul il previi ori inchizand granita, ori scotand din buzunar. Mai ales intr’un domeniu asa globalizat cum este muzica.

      2. niste educatie muzicala la public. Celebrul public tinta(30-50 ani, urban, studii, venit peste 1k eur, blabla) este, in general, de’o incultura crasa.

      Ca tot se stie ca’s ciudat si’mi place mai ales vioara, mi s’a prezentat ca o mare chestie: o don’soara care inteleg c’a fost pe la tv la unul din concursurile astea si care canta ceva AC/DC la vioara. Altcineva: o alta don’soara care dansa/patina/habar n’am ce facea in timp ce canta la vioara(un fel de 2 in 1, la oferta). Mna, asta e nivelul… Care public?

      Sincer, mai mult de jumatate din aia cu care merg la un concert de clasica au avut vreodata o treaba cu un instrument. Ca la scoala populara, ca acasa in clasele 1-4, ca ceva… majoritatea au pus mana pe un instrument.
      Personal, m’am apucat acum, la 35+, de hobby. Dar na, familia; ascultam Bach la trei ani. Aia era la oferta in casa…

      Mozart n’a compus in neant, a compus peste o anumita structura; romantismul nu a aparut pt. ca unii s’au apucat sa admire floricele brusc deodata iar Sostakovici nu compunea asa pt. ca era stricat la burta. Lucrurile au venit in timp, de’a lungul a niste secole, fiecare peste o anumita situatie curenta.

      Daca 0 cultura: n’o sa intelegi nimic si oricum, orice o sa ti se para original. Ca doar n’ai termen de comparatie. Si mos Rieu o sa fie in continuare un mare boss… cu Romania o destinatie favorita pt. el(ca e un excelent businessman).

      Apreciază

  7. Gabi
    Mai 5, 2016

    Chestia cu „teatrul de proiect” ar putea functiona OK intr-o societate necorupta. Din pacate Romania e o jungla, unde solisti cu voci valoroase (da, sunt si astfel de solisti care au ales sa ramana in Romania, chiar daca mai fac si colaborari in strainatate) pot sa nu fie distribuiti indiferent la cate casting-uri participa. Romania e tara lui „se poate si asa”, adica se poate si cu solisti slabi, dar daca sunt amici cu cine trebuie sau dau plocoane considerabile cui trebuie, castiga casting dupa casting. Ganditi-va doar la Ioan Hotea, un tenor extraordinar, recunoscut la nivel mondial, dar care nu e suficient de bun pentru ONB.

    Degeaba se scrie cu aplomb despre acest subiect, cand de fapt, indiferent daca se ramane la teatru de repertoriu sau se trece la teatru de proiect, tot „cine trebuie” va urca pe scena sa „incante” publicul.

    Mi-aduc aminte ca acum cativa ani cand se construia noul sediu al Operetei, am auzit ca, desi , in mod evident nu se lucra, oamenii stateau acasa pentru ca nu aveau unde canta, puscariabilul dictator Dinca le-a interzis solistilor sa faca orice fel de colaborari. Care sa fi fost logica? Rautate, invidie, prostie, frica de a-si pierde ceva voci bune, sau pur simplu presiune asupra bietilor solisti, si asa platiti in bataie de joc, sa-i duca plocoane serioase daca vor sa paseasca pe o scena internationala intr-o perioada in care oricum ei nu aveau unde sa-si faca meseria. Cam cu asa oameni se defileaza in Romanica, astfel de indivizi sunt ridicati in slavi de unii necunoscatori, sau pur si simplu rau voitori, asa ca ce teatre de proiect visati oameni buni??? Ce valori visati? Tot mediocritatea va castiga, indiferent cine trage sforile.

    Apreciază

  8. Groucho
    Mai 5, 2016

    Toata aceasta dezbatere pe tema teatru de proiect sau de repertoriu sau de ansamblu mi se pare atat de gresit directionata. Ca si cum ONB nu poate fi decat una sau alta.

    De fapt, in ultimii ani ONB a fost „de toate” si cred ca doar asa poate sa mearga inainte. Suntem o piata prea mica pentru a fi loc de mai multe nise (asa cum la Viena sunt 3 opere, la Londra 2, la NY au fost tot 2, etc.). La noi toate trebuie sa incapa sub acelasi acoperis, ca doar loc in calendar e gramada.

    Repertoriu ar putea insemna triada nemuritoare Barbierul-Aida-Traviata. Productii de acest gen nu au nevoie sa fie schimbate vreodata, preturile la bilete pot ramane intre 6 si 55 de lei, balconul poate sa fie in continuare umplut cu elevi adusi cu clasa in excursie tematica, angajatii pot canta aceste spectacole pana la varsta legala de pensionare. Si ce daca astfel de reprezentatii vor avea alura unei seri la caminul cultural? In felul acesta, opera isi indeplineste menirea de institutie de culturalizare, iar ministerul se poate simti mai putin vinovat ca baga atatia bani in ea.

    Proiect poate insemna ce s-a intamplat pana acum cu spectacole din categoria Falstaff, Cosi, Tosca. Realitatea este ca publicul pentru astfel de productii (titluri mai putin populare, montari ne-traditionale, preturi crescute la bilete) este extrem de limitat si se epuizeaza in primele 2-3 reprezentatii. La acest nivel nu mai vorbim de culturalizare, ci de entertainment. Pe mine nu ma mai deranjeaza faptul ca am ajuns sa dau pe la ONB de 2-3 ori pe an, in rest, cum scap pe undeva pe-afara nu ratez ocazia de a vedea ce e pe acolo, la/cu orice pret. Golurile le mai umplem cu un HD, un live streaming, etc.

    Cum s-a zis mai sus, peste 2-3 generatii poate sa se puna problema de a evolua spre altceva, deocamdata hai sa ne stim lungul nasului.

    Apreciază

  9. sorin
    Mai 6, 2016

    Mie personal articolul nu mi s-a parut ata veninos, cat mai dergaba partizan al unei traditii prost intelese de a face management cultural.
    ONB a avut mai multi directori in ultimii 26 de ani, dar nici unul nu a facut ceva cu adevarat constructiv pentru institutie. Singurul care a incercat o schimbare de fond [nu vreau sa spun ca a fost ceva bun sau bine facut, n.b.!!!] a fost Dinca, dar tocmai acest lucru a acutizat, se pare, criza care se tot adancea de ani buni.
    Problema majora, dupa parerea mea, sunt oamenii, atat publicul, cat si artistii. Suntem tara in care comunismul a intrat cel mai adanc si mai pervers, ne-a distorsionat personalitatea [care era oricum predispusa la asa ceva] si dupa 26 de ani de la caderea lui oficiala inca ne sta in coasta si nu vrea sa ne lase in pace. Asa cum s-a scris mai sus, e nevoie de o schimbare radicala de generatii pentru a putea schimba ceva cu adevarat. E o lipsa cronica de educatie, nu doar artistica ci si umana si sociala, inceputa acum 70 de ani si continuata glorios de atunci. Publicul nu stie sa discearna, iar artistilor nu le pasa, nu-si dau interesul.
    Comparatiile cu ce se intampla in alte tari ne vin usor in minte, dar nu prea au legatura cu realitatea, fiecare loc e alta lume, cu alte posibilitati.
    Daca ar fi insa sa compar cu ceva, m-as gandi mai aproape si as lua ca exemplu Budapesta. O tara care a fost si ea prinsa de microbul comunist, dar care a trecut altfel prin el si s-a vindecat mult mai bine. In Budapesta interesul pentru cultura este indiscutabil, sustinut si de public, dar si de stat, pentru ca si ei beneficiaza de subventii serioase. Dar Budapesta, un oras cat jumatate din Bucuresti, primeste anual de doua-trei ori mai multi turisti decat sunt locuitori. Are o opera [care a inglobat si sala de la Tatrul Erkel, relativ recent renovata] dar mai multe sali de concerte, inclusiv una foarte moderna si multifunctionala la Palatul Culturii, construit la inceputul anilor ’90, dupa caderea comunismului. Are nu mai putin de 15 orchestre simfonice [e drept ca multi muzicieni activeaza in mai multe] si cativa dirijori de calitate, unii de renume mondial, care, dincolo de activitatea internationala, au o constanta activitate domestica. Primesc regulat vizite ale marilor artisti, care vin fie in conncert, fie in spectacol – Filarmonica din Berlin, care a venit cu greu la Bucuresti, dupa 20 de ani de negocieri, in Festivalul Enescu, venise deja la ei in timpul stagiunii. Printre multi altii, au venit sa dea concerte si recitaluri, unii de mai multe ori, Cecilia Bartoli, Florez, Gruberova, Hampson, Terfel, Damrau, Gardiner, Herreveghe, Vargas, Antonacci, Ticciati sau interpretii celebri de baroc si de Wagner, ei avand in fiecare an un mini-festival Wagner in mai-iunie, cel de anul acesta fiind vandut complet din toamna trecuta, dar au si spectacole la opera. Biletele sunt ceva mai scumpe ca la noi, la opera cele de categoria 1 ajung la 55 euro in mod obisnuit, dar pot sa fie spre 300 la unele evenimente. La concerte, preturile sunt foarte variabile, in functie de interpreti si de sala unde se canta/joaca. Acolo insa numarul invitatiilor este foarte mic, nu ajunge in nici un caz la 70-80% sau mai mult cum e la noi, iar locurile foarte bune se pot cumpara pe net de catre oricine. Stagiunea la opera seamana putin cu cele occidentale, sunt pachete de spectacole care combina 2-3 titluri in aceeasi perioada, pentru fiecare fiind o distributie unica sau cel mult 2 alternative. Lucreaza mult cu muzicienii lor, care sunt mult mai seriosi si mai interesati decat ai nostri si mult mai deschisi la schimbare, la varietate. Dar aduc permanent fie cantareti maghiari [fie si de origine romana] cu cota internationala [Andrea Rost, Erika Miklosa, Levente Molnar, Csilla Boross, Balint Szabo, I. Komlosi, G. Lukacs intere altii] fie cantareti si dirijori de calitate cu reprezentare internationala. E un model de succes care functioneaza, iar viata muzicala este foarte bogata si interesanta. Dar acolo e un alt stil de viata si sunt conditii foarte bune si din alte puncte de vedere. Transportul in comun, sensibil mai scump ca la noi, funcioneaza foarte bine, oferind legaturi precise si convenabile intre toate punctele orasului. Turismul e sprijinit prin numeroase mijloace, se poate gasi usor cazare la preturi mici si in conditii foarte bune, mancarea nu e foarte scumpa si e la indemana oricui, serviciile sunt in general foarte bune. Dar diferenta majora e ca acolo exista implicare la toate nivelurile, in timp ce aici e doar o continua lipsa de interes si doar o croncaneala continua si neconstructiva de pe margini. Ceea ce facem si noi aici.

    Apreciază

  10. Fantom of the Opera
    Mai 7, 2016

    Angela Gheorghiu despre scandalul de la Opera
    – Bună seara, steaua românească a muzicii! Pe unde mai răsăriți în ultima vreme?

    – Mulțumesc pentru compliment! De răsărit, am răsărit la București în 1980, la Liceul de artă George Enescu, iar în 1990 am terminat Conservatorul, după 6 ani de studiu. Din păcate, de atunci n-am mai „răsărit” pe acasă, cu singura excepție a unui spectacol la Cluj, cu ”La Boheme”. În 1990 am făcut acest spectacol pentru examenul de diplomă, și obligată să cânt în limba română. La Opera Română atunci am fost refuzată de către dirijorul Cornel Trailescu pentru că, spunea el, nu este un rol pentru mine. Evident că nu a avut dreptate și am „răsărit” doar în afara României cu sute și sute de spectacole și evenimente pe tot mapamondul. După câteva luni, eu am făcut prima și unica mea audiție la Royal Opera House Covent Garden din Londra, chiar cu opera La Boheme. Până în această seară, când am acceptat să dialogăm, nu am debutat ca artistă lirică pe vreo altă scenă din România, evident niciodată la ONB.
    Așa încât, cu amărăciune o spun de multe ori, în 26 de ani de carieră nu am avut ocazia să cânt în România într-un spectacol adevărat de operă, niciodată.
    Revenind la întrebarea inițială, în ultimul an am fost la Londra, Viena, New York, Sydney, Moscova și urmează, Roma, Viena, Salzburg, Tokyo, Berlin și așa mai departe.

    – Ați auzit de „scandalul” de la Operă. Nu de “fantoma de la operă”! Sunteți la curent?

    – Am auzit, se înțelege, de amândouă. Acesta este motivul interviului, nu?! Hmmm! Fantoma de la Operă, musicalul, este reusit. „Scandalul” de acum, de la Opera Națională din București este înfricoșător pentru mine. Am știut de ani de zile despre aceste probleme, de la colegii mei din România. Dar în ultimii trei ani povestea aceasta tristă parcă a ajuns la cote paroxistice. În ultimele săptămâni au avut loc atât de multe și atât de încrâncenate confruntări încât orice scenarist sau romancier ar fi invidios și și-ar deplânge lipsa de imaginație în fața realității noastre românești.

    Am văzut, cu stupoare, cum o balerină faimoasă din România ajunge să plângă pe treptele Operei Române, instigându-și în limba engleză colegiii ei, balerini, să demisioneze dacă partenerul său, tot balerin, demisionează. Cum se poate să se ajungă aici?? După părerea mea, observând toate desfășurările de forțe din afară, s-a ajuns aici printr-un șir de soluții nefericite luate într-o situație nefericită.
    Ideea inițială, mânată de intenții bune, nu mă îndoiesc, a fost ca, după ce directorul general al ONB a fost cercetat pentru nereguli în administrarea instituției, să se numească Director General Interimar un dirijor iubit de majoritatea muzicienilor din România, maestrul Tiberiu Soare. Era perfect pentru toată lumea. Un om cu care am lucrat și eu mult, și în țară, și în străinătate, și pe care îl cunosc drept mare profesionist, corect, talentat și integru.
    Era nevoie de un nou director pentru că – în urma începerii investigațiilor în activitatea precedentului – pe poziția de conducere a ONB rămăsese tocmai adjunctul și colegul celui anchetat. Nu cred să mai fi auzit în viața mea ca un director de operă să fie anchetat precum un infractor. Din nefericire, am trăit să o văd și pe asta, tocmai în țara mea.
    Dar să revin… Din informațiile pe care le-am primit de la colegiii mei din România, încă înainte ca Tiberiu Soare să își ia în primire postul de director interimar, ministrul Culturii i-a adus la cunoștință existența a trei mailuri defăimătoare la adresa sa, de la trei persoane. Era vorba despre domnul Kobborg, Alina Cojocaru, despre doamna Marina Sturdza. Toți trei îl înștiințau pe ministrul Culturii că nu îl doresc pe Maestrul Soare ca director general interimar, unii dintre ei chiar admițând că nici nu îl cunosc. Mai mult, mesajele cereau păstrarea vechii direcții în continuare, amenințând altfel cu retragerea.
    Noul director interimar propus de ministrul tehnocrat ajunge, totuși, în biroul de la Operă și constată cu stupoare nenumărate nereguli. Una din ele era faptul că, în țară și în străinătate domnul Kobborg se autointitula Director Artistic la Balet, post inexistent în acest teatru de Operă. Sper să se înțeleagă că nu poți să îți însușești titluri de conducere a unei instituții de stat, cu de la sine putere, dacă nu primești o numire oficială. Nici într-o companie privată sau de stat nu ai voie să scrii pe cartea ta de vizită, sub sigla companiei care te-a angajat, ce titlu vrei tu, cu atât mai puțin unul de conducere. Ești invitat imediat să-ți cauți de lucru în altă parte.
    În scurtul timp petrecut după descoperirea acestor nereguli, domnul Soare nu a reușit să aibă o conversație cu domnul Kobborg ca să-i semnaleze greșeala și să convină cu el asupra unei soluții. Dar cum titulatura dânsului ținea de reprezentarea internațională a Operei inclusiv în contracte, era nevoie ca această titulatură să fie corectată rapid. Desigur că asta nu a însemnat că domnului Kobborg i s-au reziliat contractele sau că a fost destituit, nici nu ar fi avut cum să se întâmple așa ceva, ci pur și simplu, de pe site-ul ONB s-a scos o titulatură care era din start inexistentă. Că ulterior domnul Kobborg a ales să-și dea demisia, acesta a fost un gest unilateral, o decizie a dânsului. Din acest moment orice artist român sau străin ce își va dori o funcție va trebui să urmeze pașii legali pentru a o obține.
    Să reținem că instituția în sine se numește Operă pentru că este eminamente clădită, cu mulți ani în urmă, pentru reprezentații de operă. În toate teatrele de Operă din lume există departamente de orchestră, cor, soliști lirici, dar și balet și toate sunt departamente, nu instituții separate. La București nu există, din păcate, un Teatru de Balet distinct, așa cum există la Londra – Royal Opera House și The Royal Ballet.
    În plan personal, uman, îmi pun și o altă întrebare: cum este posibil ca doi mari artiști balerini să nu aibă nici o suspiciune, în momentul în care directorul cu care aveau contracte a fost pus sub control judiciar și ridicat de la Operă în cătușe?! Cum de nu s-au întrebat că s-ar putea să fie ceva în neregulă și cu ei?! Eu am sfătuit-o pe Alina să consulte avocați și să nu ia decizii pripite. Din păcate, toate observațiile și sfaturile mele către ea, către ministrul Culturii, către primul ministru și către președinte, de a se întâlni și a găsi armonie și înțelegere nu au dat roade.
    Ba dimpotrivă, aud că nu se înțelege clar că eu pot avea o privire de ansamblu, obiectivă, dat fiind că am colegi și prieteni în toată lumea.

    – De unde a început această nebunie care a dus la căderea unui ministru, la directorate provizorii, la o pierdere de credibilitate?

    – Nu sunt în poziția să dau verdicte, am avut norocul, dar mai ales tristețea să privesc toată această situație neplăcută în desfășurare, în vremea în care aveam spectacole la Viena. După părerea mea, orice ministru sau director de instituție, publică sau privată, trebuie supus unui fel de examen al capacității administrative și al integrității. În mod normal, ar trebui cerute referințe, cât mai multe, de la cele mai importante personalități sau instituții din domeniu cu privire la probitatea și capacitatea sa. Aceste referințe le-am dat de nenumărate ori în toată lumea pentru multe personalități. Așa trebuie făcut, ascultați-mi sfatul de artist profesionist. Așa funcționează o instituție de succes în toată lumea. Nu trebuie aleși tot timpul oameni din aceeași “tabară” demonstrat deficitară. Se va bate pasul pe loc sau se va continua răul săvârșit până acum. Nu este permis ca cel ce este demis, în cazul nostru ministrul Culturii Vlad Alexandrescu, să condiționeze plecarea sa, cerând numirea unui alt ministru, pe placul celui demis, în persoana doamnei Corina Șuteu. Este posibil ca acești intelctuali să fie bine intenționați, dar ceva nu este în regulă cu modul lor de a gestiona probleme care nu sunt de competența lor. Aceste schimbări de la Ministerul Culturii seamănă exact cu ce s-a întâmplat la Opera Națională. Saga continuă. Din punctul meu de vedere este inadmisibil. În zona politică, tot din punctul meu de vedere, cred că președintele, primul-ministru și miniștrii de resort trebuie să aibă consilieri cel puțin la fel de capabili ca și cei pe care îi desemnează să ocupe funcții în instituții publice.

    – Care era situația Operei Naționale București înaintea scandalului? Mai sus, mai jos, marginală în raport cu marile teatre lirice din lume?

    – Cum spuneam și mai devreme, în acest teatru au fost și sunt probleme enorme și am mulți colegi, ‘întâmplător’ exact cei mai buni, au fost dați afară sau îndepărtați de-a lungul vremii. Exemplul cel mai recent este al tânărului tenor Ioan Hotea, înlăturat de la ONB și câștigător al unor prestigioase premii internaționale. Ce să mai discutăm că, la finalul unui proces lung și costisitor de renovare, clădirea și mai ales scena și fosa operei au avut, de asemenea, de suferit.

    Situația este atât de gravă încât trebuie să ne facem curat în propria curte. Ar trebui sa reflectăm cum este posibil ca un teatru liric românesc, care a fost inaugurat de Hariclea Darclee și pe scena căruia au urcat mulți alți străluciți muzicieni și balerini ai epocii, să ajungă în această criză.

    De peste o sută de ani, în cultura internațională și pe toate meridianele lumii, artiștii români – cântăreții de operă, instrumentiștii, dirijorii, regizorii, balerinii și actori sunt recunoscuți la nivel mondial. Istoric vorbind, România a dat, mai târziu, și scriitori și sportivi tot de prim rang. Avem un imens talent autentic și cu mare har ce se naște permanent pe pământ românesc. Oamenii de talent aduc un serviciu indiscutabil mai mult decât orice politică imaginii României. Pentru moment, pot vorbi doar despre artiștii ce fac o carieră importantă în străinătate. Dar îmi doresc ca și Opera Română să ajungă pe lista teatrelor lumii, ca un teatru decent, care să se ridice la nivelul artiștilor ce apar și sunt angajați la București. Nici o clădire destinată artei interpretative nu este importantă doar prin zidurile sale sau arhitectura sa dacă pe scenă nu apar adevărate valori.

    – Ați auzit grozăvenia care circulă? Că la Opera din București străinii n-au ce căuta? Cine a îndrăznit să spună așa ceva?

    – Este doar o calomnie josnică, găsită ca scuză pentru a distrage atenția publicului de la problemele Operei, care sunt multe și extrem de grave și nu au nimic de-a face cu naționalismul. Dacă un descreierat a țipat îngrozit o prostie, văzând poate ce fac balerinii în fata operei, trebuie doar acea persoană, cu nume și prenume, trasă la răspundere. În rest, nimic. Povestea se încheie aici. Cine pune în discuție sau adresează întrebarea, poate deja să fie considerată o calomnie și o acuză, demnă de un avocat.
    Într-un fel sau altul, în 26 de ani de carieră am ajuns să-i cunosc și să lucrez cu majoritatea artiștilor din România și știu că nu există așa-zisa pe nedrept xenofobie la Operă. Oricum e absurd și lipsit de minimă cultură. Limbajul muzicii și al baletului sunt universale, în meseriile noastre colindăm lumea și lucrăm cu colegi de pe toate meridianele, structural nu avem cum să fim naționaliști sau xenofobi. A, că ne respectăm și ne promovăm valorile și cultura națională pe oriunde mergem, asta e altă poveste. Este menirea noastră de ambasadori culturali ai României, oficiali sau neoficiali. Tocmai de aceea aceste acuzații mi se par niște enormități și aproape comic. De un lucru trebuie să țineți seama, și îmi asum faptul că voi susține în România în primul rând artiștii români, de orice fel. Toate țările își onorează și promovează sub toate punctele de vedere, chiar în legile lor stă scris, că mai întâi se susține cultura națională și cei ce o creează, să fie pe primul plan, obligatoriu.
    Desigur că România și artiștii români sunt cei mai deschiși către cultura universală și creatorii săi. Sunt extrem de bineveniți artiștii străini, așa cum și eu de 26 de ani sunt primită cu cele mai mari onoruri oriunde în lume.
    Mai țineți cont de un aspect foarte simplu – la Opera Română nu este ca la teatru, să se cânte în română, să fie totul tradus. Asta se întâmpla pe vremea comunismului. La teatru, indiferent de originea autorului și de limba în care a fost scrisă o piesă, reprezentațiile se susțin în românește. La Operă, însă, se cântă în limba originală, a libretului – italiană, franceză, germană, rusă, engleză. Orice teatru de operă din România și de oriunde în lume poate avea, în orice zi, artiști străini angajați. Vrând-nevrând, prin natura meseriei lor, toți sunt poligloți. Mai mult decât atât – și în orchestră sau balet poți avea angajați artiști străini, fie pe contracte permanente, fie pe contracte de invitat, așa cum se întâmplă cu marii soliști.

    – Credeți că politicul are o implicare păguboasă și este principalul responsabil?

    – Eu sunt ca un preot sau un medic. Nu pot face o diferență între oameni. Arta și artiștii aparțin tuturor. Nu acuz pe unul din ei, pentru că sunt conștientă că nu putem funcționa ca societate fără o politică inteligentă, fără politicieni sau ambasadori profesioniști. Aceștia ar trebui să aibă competențele și deschiderea de a se pune în slujba semenilor, de a acționa în interesul semenilor, lăsând interesul personal. În mod sigur, în scandalul de la Operă există responsabili și dintre politicieni. Ezitările, retractările, demisiile date și retrase au creat o atmosferă de nesiguranță și de tensiune și mai mare în rândul angajaților Operei, într-o situație care era, oricum, foarte inflamată și în care era nevoie de decizii ferme și rapide, luate cu curaj și integritate.

    – Ce știți despre amestecul doamnei Marina Sturdza în acest scandal?

    – Am fost invitată de câteva ori, chiar de către Alina Cojocaru, să particip la spectacole umanitare organizate în beneficiul baletului de la Opera Română. Alina este una dintre cele mai importante balerine din lume și este iubită și respectată pe toată planeta. Ne cunoaștem de mulți ani, de la Londra, am participat împreună la gale organizate în onoarea reginei Elisabeta la opera londoneză.
    Îmi aduc aminte perfect de o invitație de a participa la un spectacol de la New York, organizat undeva, într-o sală pe lângă Metropolitan Opera. Am fost surprinsă să observ că, deși era vorba despre un eveniment în beneficiul baletului ONB, invitația nu a fost oficială și nu a venit din partea cuiva de la Operă sau din partea Ministerului Culturii, după cum ar fi fost normal. În consecință, am evitat să mă implic în eveniment. De ce au vrut să facă acel spectacol dacă astăzi nu pot demonstra ce au făcut cu fondurile strânse în beneficiul baletului ONB? Nu a folosit la nimic și baletul nu a câștigat nimic. Vă invit să o întrebați direct pe doamna Cojocaru sau pe doamna Sturdza, pe care nu am avut onoarea să o cunosc personal.

    – Sunt Johan Kobborg și Alina Cojocaru niște sacrificați? Care este cota lor în lume?

    – Dacă sunt sacrificați, sunt sacrificați doar de cel care i-a angajat, nimic mai mult. Este o situație nefericită, administrată prost, dar care se poate întâmpla oricui, la urma urmei. Dacă este posibil, amândoi trebuie păstrați în România, pentru că sunt de o valoare indiscutabilă, dar dacă își doresc funcții, acestea se capătă doar cu examene de capacitate administrativă, în cazul lor. Sunt sigura că au și această capacitate. Din punct de vedere artistic mi-aș dori pentru publicul românesc să fie invitați de către Opera Română cât mai des, la fel ca oricare mare artist român sau străin de mare valoare, evident.
    Este o lecție dură pentru oricare mare artist să fie atent ce și cu cine semnează ceva, mai ales în România. Artiștii sunt mai vulnerabili și mult mai sensibili.
    Ideal este să fie iubiți si respectați și ei ca și maestrul Soare în egală măsură. Trebuie să se limpezească această atmosfera nefirească între artiști. Toți au loc pe scenele românești, toți sunt valoroși.

    – Dar o solutie?

    – Soluțiile pot să le dea doar profesioniștii, atenție, verificați. Eu, cu toată bunăvoința, nu pot da soluții într-un interviu. Cred că ar trebui să existe mai întâi o perioadă de convalescență, ca toate rănile să se închidă și lumea să poată trece peste suferințele de care au avut parte în ultima perioadă. Dar sunt optimistă și nu sunt de părerea domnului Hollender ce și-a pierdut simțul măsurii pentru acest subiect. A spus că Opera Națională București ar trebui desființată.

    -S-a mai întâmplat pe undeva o asemenea neînțelegere?

    – Niciodată la acest nivel.

    – Vă simțiți solidară cu una dintre părți?

    – Cu toți cei care sunt cu adevărat recunoscuți și recomandați de mari personalități ca fiind profesioniști, cultivați, integri si cu coloană vertebrală. Eu prefer să rămân din punct de vedere uman și profesional ca și “Coloana infinitului” a maestrului Constantin Brâncuși! Visez ca și maestrul Brâncuși să fiu înțeleasă și iubită în țara mea. Maestrul trebuie readus în patria sa, așa cum și-a dorit. Este asta o utopie???!!

    – Nu suferiți că sunteți atât de rar invitată să cântați pe prima scenă a operei din țara dumneavoastră?

    – Sigur că sufăr! Așa cum spuneam la început, nu am fost invitată niciodată, în mod real și profesionist, să debutez într-o producție la Opera din București. E absurd să nu fi putut să-mi fac debutul în orașul în care am studiat, după ce am avut ocazia să cânt pe toate marile scene din lume. Tot sper ca, într-o bună zi, să fiu invitată, cu tot respectul și considerația, în propria patrie, să debutez la Opera Română sau în Festivalul Enescu, așa cum mi se întâmplă să fiu primită pe toate scenele lumii de mai bine de un sfert de secol.

    – Ei bine, Festivalul Enescu va fi un subiect aparte, într-un alt interviu, evident.

    – Sunt o fire optimistă și îmi doresc să fiu bine înțeleasă. Mi-ar plăcea să ne rezolvăm treburile în armonie și consens. N-ar fi minunat să se petreacă așa?

    Apreciază

  11. Pingback: Pseudoreforma ONB | Despre Opera

  12. Mefisto
    Iunie 18, 2016

    Cred ca se teoretizeaza prea mult.Din pacate,situatia e clara : nu avem calitate ! (indiferent de specificul teatrului-repertoriu sau proiect sau si una si alta) E nevoie de o reforma urgenta,dar nu-si asuma nimeni riscurile (proteste,poate greve) Cei ce conduc vin-pleaca si lasa aceeasi mediocritate-care stapaneste in TOATE domeniile-(bine ca muzica nu e periculoasa…nu moare nimeni din spectacole proaste,sau concerte dubioase..)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Mai 4, 2016 de în Muzica, Nou și interesant, Presă şi etichetată , , , , .

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: