Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Œdipe in his prime


În acea luni, 23 mai 2016, 7.15 pm, la Royal Opera House of Covent Garden
premieră națională
George Enescu: Œdipe
libret de Edmond Fleg
Regia: Àlex Ollé și Valetina Carrasco, decoruri: Alfons Flores, costume: Lluc Castells, lighting designer: Peter van Praet
Dirijor: Leo Hussain
Johan Reuter – Œdipe, John Tomlinson – Tirésias, Sophie Bevan – Antigone , Claudia Huckle – Mérope, Sarah Connolly – Jocaste, Marie-Nicole Lemieux – Sfinxul , Alan Oke – Păstorul, Nicolas Courjal – Marele Preot teban, Hubert Francis – Laïos, Samuel Youn – Créon, In Sung Sim – Phorbas, Stefan Kocan – Străjerul, Samuel Dale Johnson – Thésée, Lauren Fagan – O femeie tebană
Royal Opera Chorus, dirijor: Peter Manning
Orchestra of the Royal Opera House

English version, here: Œdipe in his prime

Ultima distribuție de vis a lui Œdipe a fost în 1989, atunci când EMI Pathé realiza discul rămas în istorie drept singura înregistrare care contează din scurta discografie a unicei opere a lui Enescu. Părea un moment irepetabil, pe care numai industria fonografică putea să-l creeze. Azi, acest moment s-a repetat, miraculos, la Royal Opera House din Londra. Un teatru de operă de o asemenea anvergură nu a economisit nimic la partea de casting.

Sigur, văzând Œdipe tocmai aici, la Londra, într-un fel de ventricul al inimii operei mondiale, tentația superlativului este irezistibilă. Mai ales când ai văzut opera lui Enescu interpretată la București de mai multe ori. E suficient să comparăm ceea ce nu poate fi comparat: un rol minuscul, de nici zece minute ca durată, precum cel al Străjerului: la București titularul e Mihnea Lamatic; la ROH e Stefan Kocan.

Producția creată în 2011 de către La Fura dels Baus, prin regizorii Àlex Ollé și Valentina Carrasco, pentru Opera din Bruxelles, La Monnaie, ajunge în 2016 la The Royal Opera House și dă senzația că ar fi fost concepută special pentru această scenă. E cu adevărat grandioasă (o specialitate a companiei catalane, care a devenit celebră pentru punerea în scenă a deschiderii Jocurilor Olimpice de la Barcelona, în 1992), dar și alertă, captivantă, sfârșind prin a fi emoționantă. Primul act este static, utilizând o uriașă schelă compartimentată, în care corul joacă un rol principal. Seamănă cu o desfășurare a scenelor de pe o columnă, sau cu o catapeteasmă gigantică, amplificând impactul muzicii, al corului antic ce comentează profețiile sumbre ale sorții lui Œdipe. Enescu și Fleg și-au propus să reconstituie integral mitul lui Oedip, pe care îl acoperă trei piese de teatru scrise de Eschil și Sofocle – opera ajunge astfel să devină o epopee, cu acțiunea defășurându-se pe o perioadă de zeci de ani. Ollé și Carrasco extind această călătorie în timp la scară istorică, pentru că, după un prim act plasat în antichitate, Œdipe tânăr ajunge în epoca lui Freud, confesându-se Meropei în chip de psihanalist, în timp ce contextul istoric de după înfrângerea Sfinxului pare să traseze granița dintre două lumi, cea a unei societăți interbelice, pe cale să fie înlocuită de un totalitarism modern, reprezentat de ciuma care se abate asupra Tebei, sau de lovitura de stat a lui Creon. Exilul lui Oedipe coincide cu regresul istoric al Tebei, ai cărei delegați, în frunte cu același Creon, revin la costumele antice. Această contextualizare politică, în care Sfinxul devine un  înfricoșător monstru om-mașină, un avion de vânătoare german (Stuka), accentuează partea sumbră a mitului și, deloc întâmplător, confirmă viziunea lui Andrei Șerban din 1995 de la ONB. Cât despre dispariția în lumină a eroului din finalul operei, aceasta se întâmplă literal, printr-un efect special imposibil de descris, de o forță ilustrativă extraordinară.

Leo Hussain a debutat azi ca dirijor în fosa Operei Regale din Londra și a făcut-o triumfal, în fruntea unei orchestre exemplare. Au fost multe momente în care părea că muzica provine din altă partitură decât cea cu care suntem obișnuiți la București, deși, în fond, e același manuscris fotocopiat, sau, cu alte cuvinte, castrat de absența unei ediții critice de care se face vinovată toată lumea muzicală din România iubitoare de Enescu doar la modul declarativ. Din punct de vedere orchestral a fost o altă lume, chiar și față de înregistrarea din 1958 a lui Silvestri. Enescu, azi, a părut un alt compozitor, mult deasupra versiunilor oficiale românești. Să sperăm că acest lucru va fi reconfirmat și la București, în 2017, când partitura lui Œdipe va ajunge la instrumentele lui London Philharmonic Orchestra, condusă de Vladimir Jurowski. Dacă unele mici desincronizări între vocile corului s-au putut sesiza în primul act, în schimb, odată depășit tracul debutului, nuanțările, relieful vocal și profesionalismul ansamblului de la Covent Garden au egalat în timp performanța orchestrei.

Johan Reuter a fost fantastic. Un Œdipe la nivelul măreției mitului, un super erou de Walhalla wagneriană, care revenea însă de fiecare dată la dimensiunea umană, a victimei destinului, chinuit de îndoieli și de revolte neputincioase, de negări, de furii, de depresie, sfârșind prin a accepta faptul că omul este o jucărie în mâinile destinului, nimic altceva decât un joc al zeilor. O acceptare finală ca o epifanie scăldată într-o lumină albă.

Restul distribuției a fost un vis. Un Tiresias ideal prin complexitate, amestecând înțelepciunea unui Pimen din Boris Godunov cu implacabilul din discursul unui Mare Inchizitor, într-un personaj care-i depășește pe amândoi în termeni dramatici, un profet dincolo de misticism, un personaj al teatrului clasic al Greciei Antice, pe care numai un artist de talia lui Sir John Tomlinson îl poate construi. Apoi Jocasta – Sarah Connolly – de o statură regală și dramatic și vocal; mezzosoprana mi-a mărturisit după spectacol că e obsedată de acest rol de luni de zile. Pentru o dată, de la Marjana Lipovšek (1989, EMI; 2006, Viena) încoace am avut nesperata ocazie să ascult o Sfinxă ideală: Marie-Nicole Lemieux, în același timp înspăimântătoare, stranie și erotică, atât de departe de Azucenele naționale care au chinuit acest personaj în ultimii zeci de ani. Sophie Bevan – o Antigone atașantă, Samuel Youn – un Créon înspăimântător prin complexitate, nu prin răutate pură, In Sung Sim – un Phorbas somptuos vocal.

Așa a fost premiera londoneză a lui Œdipe. Regală. Celebrând 80 de ani de existență a operei lui Enescu, să recunoaștem, e o operă tânără și plină de vigoare dacă e s-o comparăm cu venerabilul Bărbier. Și cu un cocktail memorabil, cu un Kasper Holten suit pe o masă mulțumind tuturor și fiecăruia în parte, inclusiv Institutului Cultural Român, pentru implicarea exemplară în acest eveniment, la finalul unei seri în care Opera și-a arătat toată splendoarea și forța prin muzica lui George Enescu.

Galerie foto (© The Royal Opera House/Clive Barda)

7 comentarii la “Œdipe in his prime

  1. despredemnitate
    Mai 24, 2016

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. Lucian Stefanescu
    Mai 24, 2016

    Excelentă cronică! Mulțumesc! Tare aș fi vrut să fiu și eu în sală!

    Apreciază

  3. George Andrei
    Mai 24, 2016

    Hai sa spunem ca Marjana Lipovšek a fost si ea on interpreta a Azucenei!!!

    Lasand gluma la o parte, dupa parerea mea cea mai buna interpreta a Sfinxului este Rita Gorr din concertul dirijat de Charles Bruck. De fiecare data cand o ascult mi se face parul maciuca. Interesenat mi se pare faptul ca in spectaculul de la La Monnanie din 1956 Rita Gorr a fost interpreta Jocastei (Gabriel Bacquier a fost Pastorul!!!). Ar exista oare o inregsitrare a spectacolului? Cat as da sa o ascult strigand „Hélas! Infortuné!”

    Marie-Nicole Lemieux este desigur cea mai buna interpreta actuala a Sfinxului. Am avut sansa sa o ascult la Toulouse si, prin Internet, din nou la La Monnaie. Si, hai sa spunem ca si Zenaida Pally este mai mult decat onorabila in acest rol.

    Pana acum cel mai bun spectacol cu Oedipe mi s-a parut cel de la Toulouse, cu o distributie majoritar francofona, o orchestra bine pregatita si cu un dirijor rutinat in Pinchas Steinberg (fiul lui William Steinberg); in plus partitura a fost prezentata integral, fara taieturi. Sa vedem cum o sa fie la Londra.

    Cat despre cea mai buna inregistrare, raman la parerea ca Charles Bruck a fost inegalat. Pacat de taieturi, fortate probabil de limita emisiunii radiofinice.

    Scuzati ca repet cuvantul „bun”.

    Apreciază

  4. sorin
    Mai 30, 2016

    Marjana Lipovšek a cantat si la Bucuresti, ambele roluri (Iocasta si Sfinxul), atat in concert, cat si in spectacol. A fost superba. Dar superba in rolul Sfinxului a fost si Ecaterina Tutu, chiar si cand a fost „resuscitata” de la pensie pentru ca nu au gasit pe alticneva capabil.
    Dar recunosc ca mi-as dori sa pot vedea un spectacol in aceste conditii. Dupa ce multi ani m-a chinuit literalmente auditiv, am inceput sa-i descopar frumusetea ascunsa abia acum cativa ani, cand a fost imprumutata productia de la Toulouse, pentru un singur spectacol, in Festivalul Enescu, unde Oleg Caetani a scos din orchestra niste lucruri pana atunci inimaginabile, iar Franck Ferrari a CANTAT partitura, in care nenumarati altii urla, rag, zbiara si fac ca alte animale.
    Stiu ca va fi o transmisie la radio, dar nu m-am lamurit daca va fi si filmata.

    Apreciază

  5. sorin
    Mai 30, 2016

    Am uitat sa mentionez ca, o vreme, am avut impresia ca, fiind in esenta aceeasi echipa de realizatori, vor transplanta la ROH mizeria pe care au facut-o la ONB, dar m-am lamurit ca acolo a fost cu totul altceva.

    Apreciază

  6. Pingback: Œdipe și eșecul ONB | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: