A rămas mai puțin de o săptămână până la premiera producției lui Graham Vick cu opera Fidelio, de la ONB (1 Iulie). Capodopera lui Beethoven nu a mai văzut scena de la București de pe vremea lui Ludovic Spiess. Astăzi, iată un nou eseu muzicologic, de data aceasta aparținând lui Alain Duault, publicat în Dictionnaire amoureux de l’opéra  (Plon, Paris, 2012).

Fidelio

Într-o epocă în care dictaturile se prăbușesc una după alta în toată lumea, în care popoarele își recâștigă libertatea ridicându-se împotriva opresiunii, Fidelio capătă o actualitate fierbinte. Dar această actualitate este, știm asta, perpetuă: este ceea ce a imprimat – și imprimă încă – unicei opere a lui Beethoven o perspectivă universală, ca un mare stindard fluturând efigia libertății. Totuși, punctul de plecare nu este decât un fapt divers autentic, care s-a întâmplat la Tours în timpul Revoluției: o femeie s-a travestit efectiv în bărbat și s-a angajat ca ajutor de gardian într-o închisoare. Odată ajunsă în acest punct, ea a reușit să-și elibereze soțul, încarcerat. Faptul divers era suficient de romanesc pentru a inspira oamenii de teatru – de unde, foarte repede, scrierea unei piese de către Jean-Nicolas Bouilly, care va deveni apoi libret. Iar acest libret va inspira una după alta mai multe opere: unui anume Pierre Gaveaux în 1790, lui Ferdinando Paër în 1804, lui Johann Simon Mayr în 1805 – și în final îl va inspira și pe Beethoven. Un fapt divers, da – dar nu este acesta și cazul tuturor tragediilor? Și poate că tocmai de aici își trage această tragedie întregul său caracter exemplar, universalitatea sa: Beethoven n-a vrut să-i pună să cânte pe eroii din mitologie, ci doar pe niște oameni obișnuiți. Pentru a arăta că în oamenii obișnuiți – și chiar în cazul femeilor, considerate (mai ales în epoca lui) ca fiind mai slabe – există stofă de erou. Pentru asta nu e nevoie de efigii. Beethoven credea în virtute, în sens antic. Dar nu credea în eroi în costume antice. Aceasta este dimensiunea modernă a operei sale – ceea ce azi ar fi făcut un cineast „angajat”, un fel de Rosi, sau Boiset, sau Tavernier. Dar virtutea pe care Beethoven înțelege să o exalte în Fidelio nu este cea care îl ridică pe om la nivelul zeilor. Ci este cea care îi aduce omului, după învățăturile Flautului fermecat al lui Mozart, acel „nume frumos de om”. Acesta este eroismul celor umili. Adio privilegiilor și virtuții ereditare: totul se câștigă, totul este meritat. Fidelio nu era posibil decât în scurta exaltare a idealului republican, când soldații Anului II arătau lumii că pot câștiga bătălii desculți. Când fiecare purta în raniță bastonul de mareșal. Fidelio este exaltarea umanului din om. Și această noblețe a curajului și a meritului este extinsă de Beethoven chiar și la o femeie, fragilă și exaltată – dar nu la acea „petite femme” a lui Massenet sau a lui Puccini… Nu, la Beethoven, Leonore este de un alt format: ea este o figură epică, nu pentru că a vrut asta, nici prin voință romanescă, ci pentru că e un dat al vieții să testeze sufletele, să le pună la încercare. Melodramatice, situațiile din operă ar fi susținute în teatru de o emfază care nu și-ar găsi tonul just și legitim; în schimb, muzica exprimă și transfigurează strigătul smuls de tortură, de oroarea celulei de detenție, de solitudine și de sânge. Iar muzica din Fidelio, la fel de mult în arii, cât și în ansambluri sau în coruri penetrante (de la cel al scurtei ieșiri a prizonierilor la aer curat, „O welche Lust”, până la cel al libertății redobândite „Wer ein holdes Weib errungen”), este materia însăși a emoției. Și totuși, creația operei, pe 20 Noiembrie 1805, la Viena, a fost un eșec. Trebuie spus că premiera a avut loc cu douăsprezece zile înainte de Austerlitz, în fața unui public rarefiat, compus în majoritate din ofițeri francezi, vienezii fiind refugiați la țară. Beethoven va relua de mai multe ori partitura, va rescrie de patru ori uvertura („Acest copil spiritual al meu m-a costat mai multe dureri decât ceilalți”, va spune el mai târziu), și în final va ajunge, în 1814, la o versiune definitivă, în sfârșit, al cărei succes nu va mai fi dezmințit – publicul ridicându-se de fiecare dată, ca și cum s-ar fi înălțat, în timpul corului final care se lansează într-un demers viguros pe un citat de două versuri din Oda bucuriei de Schiller… pe care o vom regăsi, zece ani mai târziu, în Simfonia a IX-a, un alt imn al umanismului și al libertății.

Dintre toate producțiile de Fidelio pe care mi-a fost dat să le ascult pe scenă – și au fost mari încarnări: Gwyneth Jones la Viena, Eva Marton la Salzburg, Hildegard Behrens la Paris, la München, la Hamburg, cu Florestan de talia unor James King, Jon Vickers sau Rene Kollo –, mi-a rămas o amintire de neuitat: era în 1977, la Orange, ziua fusese foarte călduroasă, aerul era imobil, Gundula Janowitz era un Fidelio foarte credibil sub bagheta lui Zubin Mehta. Dar la începutul actului al doilea, după lunga introducere simfonică plină de acea forță atât de beethoveniană care ne arunca în mărtuntaiele Pământului, până la celula aceea atât de sumbră din care nici măcar nu reușeam să distingem prizonierul care ar fi trebuie să fie înlănțuit acolo, din umbra aceea a tâșnit un strigăt, un țipăt care era în același timp și urlet și plângere, lansat pe un Sol acut: Gott! („Doamne!”) – și tot teatrul a încremenit. Era Jon Vickers, Florestan sfâșiat, Florestan halucinat, ca și cum ar fi fost incendiat pe dinăuntru, în genunchi, în noapte, lansând un ultim apel care era, în același timp, primul său cuvânt. Liniștea celor zece mii de spectatori era densă, compactă. Opera s-a derulat până la capăt, cu momente bulversante (duetul final cu Gundula Janowitz!), dar la ieșire și multă vreme după aceea, fiecare nu avea în cap decât acel strigăt primar, acel apel lansat spre ceruri care continua să ne străpungă sufletul.

Alain Duault este scriitor, poet, animator de televiziune și de radio, dar și muzicolog francez, pe care îl puteți citi lunar în revista Classica. Nimic de mirare că este Cavaler al  Legiunii de Onoare și Comandor al Artelor și Literelor în țara sa. În România nu i s-a tradus încă nici un volum.