Cele șase reprezentații ale operei Œdipe la Covent Garden au avut parte de numeroase cronici în cotidianele britanice și probabil că vă sunt cunoscute multe dintre acestea. A sosit rândul presei specializate pe muzica de operă să publice impresii de la acest eveniment londonez dedicat lui Enescu. Azi, iată cronica din Opera Now, urmând ca în zilele următoare să citiți și ce a scris Opera.

Œdipe Enescu

Royal Opera House
Muzica ****
Regia ***
Cronică de Owen Mortimer
Fotografii de Clive Barda

Cea mai recentă realizare a Covent Garden din seria prezentării operelor mai puține cunoscute ale secolului XX a avut parte de o montare pe scară mare și de o distribuție superbă, dar, cu toate acestea, nu și-a atins obiectivul propus.

Œdipe se poate lăuda cu o partitură expresionistă de dimensiuni impresionante, pentru realizarea căreia Enescu a avut nevoie de 20 de ani. Putem auzi ecouri din Wagner, Strauss, Berg și Debussy, deși există și o voce distinctă care strălucește peste toate acestea, în special în fragmentele inspirate din muzica populară românească. Orchestrația lui Enescu este uluitoare, în special părțile destul de lungi scrise pentru suflători (inclusiv pentru un saxofon alto).

Caracterul naționalist al operei și tema „atemporală” care rima atât de bine cu Zeigeist-ul perioadei interbelice au făcut-o să fie pe bună dreptate apreciată în România, unde continuă să fie piesa de rezistență a Festivalului bi-anual George Enescu. Totuși, rămâne o operă rar montată în alte părți, din cauza cheltuielilor mari pe care le necesită, dar și din cauza provocării ridicate de găsirea unor interpreți care să fie pregătiți să învețe roluri atât de dificile pentru doar câteva reprezentații.

Dar se pare că toate acestea nu au fost o problemă pentru Royal Opera, care a prezentat o echipă puternică de cântăreți, în frunte cu bas-baritonul danez Johan Reuter. Portretul pe care i l-a făcut lui Œdipe, puternic și nuanțat, a oferit o ancoră sigură în jurul căreia s-a derulat restul acțiunii. Sarah Connolly a fost o Iocasta potrivit de dominatoare și de tensionată, Hubert Francis a făcut un Laios demn, iar Alan Oke și-a lăsat amprenta în rolul Păstorului îngrozit și nedreptățit. Fratele lui Œdipe, Créon, a fost interpretat memorabil de Samuel Youn, bas-baritonul corean cu voce bogată în tonalități, iar sora sa, Antigona (Sophie Bevan), a oferit câteva dintre momentele excepționale ale ultimului act. Dar interpretarea cea mai remarcabilă a serii a venit din partea lui John Tomlinson, care l-a interpretat pe profetul Tiresias, având calitățile impunătoare ale unui adevărat om de stat în vârstă și cântându-și replicile într-un fel de Sprechstimme sever. Marie-Nicole Lemieux a fost și ea impresionantă în rolul scurt, dar esențial, al Sfinxului.

Producția imaginată de Àlex Ollé și Valentina Carrasco, membri ai echipei La Fura dels Baus, a fost șocantă vizual, dar încercarea lor de a reflecta „timpul ciclic al tragediei grecești” prin combinarea de „fragmente și citate din ere diferite” (după cum am citit mai târziu în textul lui Ollé din program) nu prea a funcționat. Tabloul din deschidere, cu membri ai corului și cu statui, arăta ca o friză clasică – toate bune și frumoase, dar ce rost avea imaginarea scenei drumurilor care se intersectează sub forma unui șantier modern, completat cu conuri de semnalizare rutieră și muncitori în geci fosforescente?

Un alt semn că producția nu și-a transmis eficient mesajul este că publicul a trebuit să consulte programul pentru a descoperi de ce majoritatea scenelor au fost dominate de tonuri monocrome maronii-noroioase: se pare că scurgerea accidentală de deșeuri chimice din Ungaria, din 2010, a fost sursa de inspirație pentru designerii Alfons Flores (decoruri), Lluc Castells (costume) și Peter van Praet (lumini).

Orchestra condusă de Leo Hussain a redat cu pasiunea și precizia necesare amestecul amăgitor de romantism și modernism al lui Enescu, deși, la nivel structural, lectura lor a părut ușor fragmentată.

Corul a fost într-o formă excelentă și a jucat un rol decisiv în crearea unora dintre cele mai interesante momente ale operei. Totuși, din nefericire, punctul culminant a fost finalul actului al treilea, penultimul, și nu mesajul de mântuire al ultimului act. Enescu l-a luat în mod evident pe Wagner ca model, dar nu am avut parte nici de Liebestod și nici de Scena Autodafeului.