2017 e anul Monteverdi (450 de ani), centenarul Dinu Lipatti, dar e și anul Arturo Toscanini (150 de ani de la naștere). Coperta numărului din Ianuarie al revistei britanice Gramophone îi este dedicată.
În 1946, Arturo Toscanini împreună cu NBC au dus la capăt un proiect de înregistrare a câtorva opere italiene. În fond, marele dirijor era cunoscut în primul rând pentru realizările sale în teatrul de operă, chiar dacă era apreciat la superlativ și pentru concertele simfonice. Cele câteva opere înregistrate (La bohème, La traviata, Un ballo in maschera, Falstaff și Aida – care a fost și filmată), realizate în zorii industriei fonografice moderne, au făcut istorie, reprezentând și astăzi o referință, mai ales în ceea ce privește arta dirijorului.
Le-am ascultat de multe ori, supărându-mă că nu se aud la fel de bine precum discurile de studio de mai târziu, regretând că Toscanini și Callas nu s-au plăcut (maestrul o prefera pe Tebaldi) și nu au înregistrat nimic împreună, dar mereu rămânând mut de admirație în fața evidenței: cunoștea opera italiană ca nimeni altul, de vreme ce dirijase premiera mondială a Boemei, având contact direct cu marii compozitori ai timpului său. Era atât de pătruns și de serios în ceea ce făcea, încât, purtat de val, începea să cânte odată cu orchestra și cu soliștii, ceea ce-i înnebunea pe inginerii de sunet, care-și vedeau ruinate înregistrările. Dar azi prețuim mai mult decât orice tocmai aceste accidente tehnice.
La repetițiile pentru La traviata, cineva din zona tehnică, un anonim căruia nu vom înceta să-i mulțumim, a lăsat deschis microfonul din studioul unde se repeta și astfel s-au păstrat nouă ore de intimitate a unui geniu și a orchestrei sale. Sunt momente de muncă, de încordare, de urlete (Heeeeee! Contrabassi!!!! E corre note! Short notes!), sau de acribie ritmică. Printre aceste momente, unul singur e suficient pentru a construi un întreg univers.
Avea 79 de ani. Și trebuia să repete partea orchestrală din celebra arie a Violettei Valéry, din La traviata. Este un moment de disperare, eroina, bolnavă de tuberculoză, se stinge, după ce toți au părăsit-o. Soprana, Licia Albanese, nu este prezentă în înregistrare. Drept urmare, cântă chiar Arturo Toscanini. Pur și simplu e cea mai frumoasă interpretare…
Despre Opera 
Da, e adevarat ca nimeni nu a reusit sa se apropie atat de mult de „sufletul” unor opere. Dar la fel de adevarat este ca „stia el mai bine” decat chiar compozitorul si a mutilat numeroase partituri, eliminand din ele tot ce i se parea lui in plus, suporter al unei traditii respectate mai bine de jumatate de secol si la care nu s-a renuntat complet nici azi; e drept, nu a inventat el taieturile, dar le-a legitimizat. In plus, fiind un iubitor al verismului, el cerea cam acelasi fel de interpretare si in belcanto, ajutand la distrugerea unui stil care nu a putut fi recuperat decat mult mai tarziu si nu complet. Azi ai o sansa infima sa auzi Lucia cantata absolut complet, cu toate cadenzele si cu toate reluarile, cu variatiunile care erau obligatorii in epoca. Aceasi lucru se intampla frecvent si la Verdi, unde, daca unele numere nu sunt eliminate complet, se taie invariabil reluarile. Aceasta abordare a partiturilor nu mi se pare o dovada de respect nici fata de compozitor si nici fata de stilul in care opera a fost compusa. Si nu accept asa-zisa justificare a „lungimii excesive” a operelor, in conditiile in care unele opere verdiene, in varianta integrala, dureaza cam cat un singur act la Wagner. Ar fi umblat el serios cu forfecutza si acolo [de umblat tot a umblat, ceva mai „subtire”], dar probabil l-ar fi linsat fanii. Nu am sa uit comentariul lui sarcastic, cand dirija Tristan…, si nu se mai termina duetul de dragoste: „Daca erau italieni, pana acum faceau si doi-trei copii, iar astia inca mai discuta”.
Il respectam pentru ca a fost o piesa de rezistenta din istoria muzicii si a operei, dar eu unul nu-l pun pe un piedestal, imi e greu sa spun daca a facut mai multe servicii sau deservicii operei.
ApreciazăApreciază