În Miercurea uraganului, 20 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
Berlioz – La Damnation de Faust
Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Ion Iosif Prunner)
Dirijor: John Nelson
Director multimedia: Petrika Ionesco
Soliști: Clémentine Margaine (Marguerite), Peter Hoare (Faust), Nicolas Testé (Méphistophélès), Șerban Vasile (Brander)
În așteptarea uraganului anunțat de autoritățile locale ale capitalei, am decis să-mi petrec sfârșitul lumii la concert. Îmi și imaginam o Sala Palatului plină de mii de replici ale lui Dorothy și Toto smulsă de un ciclon uriaș și dusă „over the rainbow”. Orchestra cântând neîntrerupt, ca pe Titanic, muzica infernalei cavalcade din finalul Damnațiunii lui Faust. Dezastrul natural nu s-a întâmplat și nici cavalcada muzicală nu a fost de proporții legendare, însă concertul Filarmonicii „George Enescu” a fost unul reușit.
Alegerea operei de tinerețe a lui Berlioz a fost o idee foarte bună. Gândită de compozitor special pentru concert, orchestrația și corul se potrivesc foarte bine cu efectivul și stilul unei orchestre filarmonice din zilele noastre, cu repertoriul de bază centrat pe curentul romantic. John Nelson, un dirijor cu multă experiență în muzica lui Berlioz, a condus cu siguranță ansamblul de la Ateneu. Și multele secvențe simfonice din această operă au fost opulent dar nu ostentativ redate. Totuși, cu greu am putea spune că spectacolul a luat foc vreo clipă, a fost mai degrabă o combustie fără flacără. Și Corul Academic al Filarmonicii s-a simțit în largul său, mai bine decât în cazul concertului cu Œdipe, un moment reușit în mod particular fiind fuga corală Amen din scena cabaretului. Nici dicția n-a fost cea mai rea, dar mereu e loc de mai bine. În orice caz, o interpretare bună, demonstrând o apetență a Filarmonicii de la Ateneu pentru opera în concert, după Gurre Lieder, Wozzeck și (mai ales) Parsifal.
Două anulări succesive pentru rolul titular (Jean François Borras și Francesco Demuro) l-au adus la București pe onestul Peter Hoare. Un tenor comprimar în titlurile de repertoriu de la teatrele de operă mari, principal în opere mai rare, a mai făcut însă La damnation de Faust la ENO, în 2011, la debutul regizoral al lui Terry Gilliam (Brazil, 12 Monkeys etc. și fost membru al Monty Python). Hoare nu are o voce deosebită, timbrul său vocal e destul de monocrom, dar are o reziliență impresionantă, emisia nu i se deteriorează nici o clipă, chiar și după ce a cântat mult. Sigur, duetul de dragoste cu Marguerite l-a solicitat foarte tare și falsetto-ul utilizat în Marguerite est à moi, Ah! a sunat prea detașat față de linia susținută până atunci. Dar, în general, a fost o prestație consistentă, cu atât mai mult cu cât a venit într-un moment de urgență.
Recompensa a venit însă de la Clémentine Margaine, opulentă vocal, acoperind toată întinderea rolului Margueritei, cu grave generoase (deși rolul este de soprană lirică, iar Margaine este mezzo) și acute sigure. Roi de Thule a fost redat foarte bine, Margaine rulând idiomatic „r”-uri graseiate și reținându-se în a îngreuna vocal această arie importantă care a rămas astfel echilibrată, de o feminitate nu chiar virginală, dar pe aproape. Mai impozant vocal a fost Nicolas Testé, deși Méphistophélès este un rol cu accente tenorale, însă culorile din vocea bas baritonului francez au fost așa de frumoase, încât restul comentariilor rămân detalii. Și Șerban Vasile a fost la înălțimea colegilor săi în micul rol al lui Brander.
Al treilea experiment al proiecțiilor multimedia a fost încredințat unui regizor cu multă experiență în regia de operă, Petrika Ionescu, dar a fost cel mai slab de până acum. Greu de crezut, regizorul a cedat unor tentații de începător, încărcând prima parte a concertului cu zeci de picturi de secol XVIII, într-un amestec pe cât de eclectic, pe atât de intruziv. Nu merge așa. Ar fi trebuit ca scena, fie ea și de concert, să fie o prelungire a imaginilor de pe ecran, nu un fond sonor pentru alt slideshow cu mult mai încărcat și mai inutil decât cele realizate de Carmen Vidu pentru Œdipe și Mathis der Maler. Petrika Ionescu este deseori asociat cu kitschul, pe care uneori reușește însă să-l folosească în avantajul său. Numai că, de data asta, morfismele aplicate unor tablouri au fost de un prost gust inegalabil. Buzele delicate ale unor fete pictate de maeștri ai penelului se deschideau simulând cântatul alături de cor, într-un efect vizual detestabil, căci în spatele lor rămânea o gură știrbă și neagră. Trecem peste animațiile deloc inspirate ale aripilor de îngeri sau peste modelările 3D desprinse din cut scene-urile unui joc video primitiv, randate sacadat. Dacă o pictură poate da impresia că „prinde viață” nu înseamnă că ea chiar trebuie să prindă viată și în nici un caz AȘA. Această „viață” trebuie să rămână în mintea privitorului. Vă amintiți cărțile poștale animate de acum zeci de ani, cu fetele alea care-ți făceau cu ochiul când le mișcai? A fost mai rău de-atât. Epitoma acestei veritabile pornografii digitale (pentru că lipsa sugestiei spre asta duce) rămâne fresca unei alegorii mistice în care Dumnezeu face cu mâna publicului. În partea a doua, accentul s-a mutat pe o simbolistică dubioasă, aglomerată de cranii, cruci, vile și castele generate pe calculator, pe cât de abundente, pe atât de ilustrative și de banale. Nu vreau să insist mai mult, dar dacă vă întrebați cum ar trebui să arate o proiecție video, pot recomanda oricând conceptul Valentinei Carrasco din producția de la ONB pentru Œdipe, perfect integrat în contextul de pe scenă.
Despre Opera 
A republicat asta pe Je suis Enesco.
ApreciazăApreciază
O cronica in general onesta. As puncta insa faptul ca, in sala, s-a simtit un dezechilibru major intre voci. Vocea pulpoasa si consistenta a mezzosopranei contrasta cu cea exagerat de delicata a tenorului, voce mai adecvata unui recital de lied sau de melodii franceze intr-o sala cu dimensiuni de 3-4 ori mai mici decat cele ale Salii Palatului. E adevarat, stilistica muzicii franceze a fost pastrata in cea mai mare parte, lucrc de admirat in aceste zile in care sunt cam prea putini cei cu adevarat capabili sa o faca, dar din vocea tenorului au cam lipsit notele extreme, sau au fost emise cu marcate artificii si cu mari eforturi. Un alt contrast, ceva mai mic, s-a simtit intre cele doua voci grave masculine, Serban Vasile fiind in avantaj, cu o voce mult mai consistenta si mai penetranta in sala, desi era plasat in fundal, cu acute mai sigure si mai viguroase; Teste a oferit o versiune foarte „edulcorata” a partiturii, fara incisivitate si fara profunzime. Filarmonica bucuresteana a sunat incredibil de bine, chiar si corul a fost peste nivelul lui obisnuit, inca o dovada ca ansamblurilor romanesti le lipseste indrumarea adecvata a unei baghete cu adevarat valoroase; carenta de dirijori in Romania este mare si veche si nu se vad perspective reale de imbunatatire a situatiei intr-un viitor apropiat. Se vede ca ansamblurile noastre nu sunt asa de proaste cum tot incercam noi sa le vedem si sa le prezentam, prosti sunt doar cei ce apar in fata lor si nu stiu cum sa lucreze cu ei, iar ei, in lipsa unei indrumari adecvate constante care sa le construiasca propriul sunet si propria personalitate, nu stiu sa lucreze singuri, asa cu foarte clar ne-a aratat Philharmonia Orchestra, cand, in sfarsit eliberata de constrangerea numita Mandeal, a cantat libera si fericita (alaturi de un Berezovsky eliberat si el si revenit brusc la nivelul superb pe care il stiam) un bis in care si muzica si-a facut cu adevarat si pe deplin aparitia in sala – diferenta a fost coplesitoare.
ApreciazăApreciază
Mi-e ca supar iar si pe specialisti si pe melomanii de profesie, dar declar ca, exceptind opera lui de tinerete ( ma refer la Simfonia Fantastica ) si unele uverturi, nu imi place muzica grandilocventa a lui Berlioz. Sigur ca admir geniul lui de orchestrator si faptul ca a faurit orchestra simfonica moderna , dar asta nu mi-l face mai apropiat de suflet.
Ca veni vorba de fundalul / proiectia multimedia lui Pétrika Ionescu, am avait in mana in frageda tinerete, un numar de prin anii 930′ din celebra revista franceza ” L’Illustration” , care comenta un concert / spectacol dela Opera din Paris cu Damnatiunea lui Faust . Erau niste fotografii fantastice, alb/ negru, desigur, ale decorului si figuratiei umane care insoteau concertul. O plasticitate si capacitate de impresionare de neuitat. Le-o fi cunoscut Dl. Gheorghiu, parizian prin adoptie ?
ApreciazăApreciază
Nu am nimic de comentat, nu am ce, avind in vedere ca in ceea ce ma priveste nu sint de cit insulte, palme si sentintele unui inginfat sau inginfate care scuipa de sus gunoiul caruia i se pare ca reprezint.
Relatia intre un critic si un artist poate sa fie totusi mai normala mai civilizata, mai analitica.
Nu stiam ca ne facem meseria pe un maidan.
Cu stima
Petrika Ionesco
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Îmi pare rău, proiecția mi-a displăcut sincer și am dat toate argumentele în articol.
Nu v-am calificat în nici un fel pe dvs. personal.
Speram să vă apărați altfel munca pe care eu n-o pot vedea mai sus de nivelul unui bricolaj.
În loc să mă bălăcăriți fără imaginație pe mine, mai bine ați încerca să explicați publicului și cititorilor acestui blog ce-ați intenționat să transmiteți în acele animații nefericite (îngerașii pictați agitându-și aripioarele sau tabloul cu Doamne Doamne care face “pa-pa!” cu mâna spectatorilor etc.)
ApreciazăApreciază
Ma bucur ca ati raspuns, dar, nu stiu daca nu discut cu un robot caci rindurile nu sint semnate si Callas ca semnatura mi se pare chiar pretentios. Si cu tigarusca fumeginda. Saraca Callas utilizata la toate sosurile. Cit despre ce am intentionat sa fac puteti citi in jurnalul festivalului „Romania Libera” un lung interviu dat, care profesionist sau profesionista fiind, ar fi trebuit sa-l fi citit. As dori de asemeni sa stiu printre cei 30 de suparati de interventia mea in acest blog, citi l-au vazut pe Doamne-Doamne facind cu „pa-pa” cu mina, caci eu nu l-am vazut absolut de loc si nici cei pe care i-am intrebat acuma, si au facut montajul filmului. Oare imintind-o pe dublura Dumneavoastra Callas ati fumat si hasish.
In ceea ce priveste saracii ingerasi, care dau din aripioare exact 3 secunde in doua ore si un sfert de film, din ce ati fi dorit sa dea, din buze?
Cit priveste sutele de imagini din pictura, mai ales romantica, sigur e clasic dar este cea la care Berlioz privea in timpul vieti sale este cea a amuzici sale.
Cit despre Kitchul cu care ma improscati in articolul Dumneavoastra atit de „impersonal” v-as ruga sa-mi dati un titlu de spectacol vazut. „Oedipul” facut de mine la ONB sau „Macbet” tot la ONB numai Kitch nu erau, imi pare tare rau.
O zi buna
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru replică, deși vă chinuiți să fiți ironic. Încerc să vă răspund cât se poate de structurat. Sigur că am citit interviul dvs. din România Liberă, chiar de două ori: înainte de concert (ca să înțeleg mai bine) și după concert (tot ca să înțeleg mai bine).
De-a lungul timpului, mulți critici din străinătate v-au remarcat prostul gust ale unor decoruri sau concepte regizorale, dar nimeni nu v-a contestat forța de expresie. Altfel nu ați mai fi fost invitat să montați. Or, aici este de ajutor interviul dvs. în care spuneți:
Dacă adaug la această frază și văicărelile că ați pornit de la o idee mai amplă ce nu s-a putut materializa, atunci înțeleg că ați rămas doar cu ideea plată a înșirării unor tablouri animate. Cu alte cuvinte, ați renunțat la expresie din cauza lipsei de bani și ați rămas numai cu kitsch-ul.
Vă mulțumesc și pentru că îmi cereți sfatul în ceea ce privește animațiile. Din ce să miște îngerașii? Ar fi fost interesant, dacă tot țineți să se miște ceva, să li se fi fluturat pânzele din jurul taliei: ar fi fost un statement artistic privind vechea problemă a sexului îngerilor. Mai ales că, în discuția de față, vă preocupă mai puțin argumentația și mai mult curiozitatea dacă sunt băiețel sau fetiță.
P.S. Dacă vă mai aduceți aminte, cum e cu gurile știrbe și negre ale femeilor pictate?
Interviul dvs., mai jos, la cest link: Interviu PK/RL
ApreciazăApreciază
Amuzante replicile de mai sus. Am citit și eu interviul de pe România Liberă (care e la rândul său amuzant [R.L. ne invită la „o punere în scenă care va șoca”, iar apoi aflăm de la P.I. că „șocul e că nu e niciun șoc”]), iată-i finalul:
R.L.: Ați declarat că, în general, le spuneți prietenilor să nu vină să vadă spectacolele dumneavoastră, deoarece sunt proaste. Ce le recomandați acum, pentru seara de 20 septembrie, când la Sala Palatului va fi pusă în scenă Damnațiunea lui Faust?
P.I.: Să vină, de acord, dar drogați, hipnotizați, alcoolizați, legați la ochi, luând în cantități mari pilule euforizante sau antidepresive. Mai bine toate astea la un loc și începând de la micul dejun deja.
Deci problema e că ați fost la concert nedrogat, nehipnotizat, nelegat la ochi, nealcoolizat. Vedeți, cine v-a pus?
Deși e interesantă tactica asta defensivă. Cred că am observat-o și la mine: spun dinainte că ceva e prost pentru ca atunci când acel ceva stă în privirea altora, care evident îl văd ca fiind prost făcut, să nu fiu ofensat de asta. În general, când simt nevoia să aplic această tactică e un semn bun că ar trebui să fac altceva. Misterul e însă de ce să fii ofensat când lucrul pe care-l știi prost făcut ți se arată ca fiind prost, și nu cred că e doar o replică a descoperirii imposturii, ego-ul e întotdeauna ceva mai mlăștinos de atât, întotdeauna în căutarea unui monopol, chiar și atunci când e cel de a spune: acest lucru făcut de mine e prost și doar eu o pot spune. Presupun că e ceva foarte faustic pe undeva pe aici.
ApreciazăApreciază
Nu știu de ce comentariul dvs. fusese tratat drept spam. Acum am observat și l-am aprobat imediat
ApreciazăApreciază
Petrika Ionescu și kitsch-ul. Cinci din ultimele șase cronici ale spectacolelor puse în scenă de regizorul Damnațiunii lui Faust de la Festival, provenind din arhiva revistei Opera acuză exact lipsa de bun gust a producțiielor sale, fie că e vorba de regie de scenă, scenografie sau chiar de proiecții video:
Erna Metdepenninghen în Noiembrie 2010 despre Der Fliegende Holländer la Liège, unde sunt comentate tot niște proiecții video:
Tot Erna Metdepenninghen, în Noiembrie 2010, despre Boris Godunov la Liège:
Joel Casow, în Februarie 1999, despre Les pêcheurs de perles la Toulouse:
Gerard Larner, în Iunie 1994, despre Oedipus Rex la Monte Carlo:
Rodney Milnes, editorul șef al revistei Opera, în Februarie 1994, despre Lacul lebedelor la Helsinki:
ApreciazăApreciază
Despre opera:
O cronica profesionista puternica si sigura de ea nu are nevoie de confirmari exterioare internationale si de citate.
.
ApreciazăApreciază
Cronica, nu. Comentariile dlui regizor, da.
ApreciazăApreciază