Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Mathis der Maler


Într-o Miercuri, 13 Septembrie, la Sala Mare a Palatului
HindemithMathis der Maler (variantă concertantă)
Orchestra Națională Radio
Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Dirijor: Lawrence Foster
Torsten Kerl (Albrecht von Brandenburg), Stella Gregorian (Contesa Helfenstein),  Norbert Ernst (Hans Schwalb),  Katerina Tretyakova (Regina), Martin Snell (Lorenz Von Pommersfelden), Falk Struckmann (Riedinger), Brigitte Pinter (Ursula), Lester Lynch (Mathis),  Cosmin Ifrim (Sylvester Von Schaumberg), Balint Szabo (Truchsess Von Waldburg),  Peter Galliard (Wolfgang Capito)

Pe la mijlocul anilor ’80, eram copil, am descoperit arta lui Grünewald într-un album de pictură ce tocmai fusese publicat în seria aceea celebră de la Editura Meridiane. Crucificarea e o imagine tip, cu care ne întâlnim atât de des, încât s-a banalizat, impactul emoțional e aproape nesemnificativ. Însă picturile lui Grünewald erau altceva: trupul lui Iisus atârnând pe cruce, într-o stare aproape de descompunere, excludea reînvierea, iar reproducerea din album, în culori proaste, amplifica senzația de oroare. Nu cred că artistul german avea o afinitate specială pentru morbid. Ce l-a putut face să picteze așa?

Crucificarea – Matthias Grünewald (1512, Isenheim)

Răspunsul la această întrebare e opera lui Hindemith, Mathis der Maler. Și nu numai atât. Este un întreg eseu despre artă și societate. Evit cu bună știință sintagmele „rolul artei” sau „condiția artistului”, pentru simplul motiv că sunt reductive în contextul acestei opere, pe care aș asocia-o mai degrabă cu o scriere din categoria celor de Hannah Arendt (Originile totalitarismului, de pildă), pentru că impresia de la finalul lecturii e la fel de puternică și de revelatoare.

Mathis der Maler e o operă inclasabilă. Muzica e modernă (a fost finalizată în 1935) dar și anacronică, pentru că Hindemith refuza atonalitatea, ba chiar căuta armonii noi într-o epocă în care termenul era epuizat complet. Cu toate acestea, nu există nici măcar o încercare a compozitorului de a scrie o arie memorabilă. Acțiunea se petrece în timpul războaielor țărănești din Germania anilor 1524-25, pe fondul disputelor dintre catolici și protestanți, cu toate acestea Hindemith nu suprapune istoria peste ascensiunea nazismului din prezentul său (cu excepția autodafé-ului din scena a doua, având un corespondent în arderile de cărți organizate în Germania anului 1933). Cu greu am putea spune că subiectul ar fi politic sau contestatar, nici măcar nu putem identifica un personaj rău până la capăt, cu atât mai puțin vreo trimitere către puternicii zilei, care totuși l-au prigonit pe compozitor și au împiedicat premiera în Germania. Deși Mathis der Maler e apogeul celor nouă opere scrise de Hindemith, compozitorul șocase suficient până atunci, prin atentate artistice la bunele moravuri, prin disprețul față de muzica lui Wagner și, nu în ultimul rând, prin asocierea cu alți artiști de la extremele spectrului politic (Bertold Brecht sau Gottfried Benn). Sancta Susanna e doar exemplul cel mai la îndemână, opera fiind reluată recent la Paris, dar Neues von Tage sau Das Nusch-Nuschi sunt la fel de coroziv-sulfuroase precum poeziile care-l băgau la pușcărie pe un Geo Bogza în România anilor ’30.

Țin să mai adaug doar puține detalii. Alegerea personajului titular avea o semnificație sporită în epocă, arta lui Matthias Grünewald fiind revendicată ca originară pentru curentul expresionist german. Apoi, observația că războaiele țărănești din 1524 sunt mai degrabă un șir de masacre. Mai toate bătăliile dintre țărani și aristocrați au bilanțuri totalitare, cu mii de morți în tabăra învinșilor și mai puțin de zece pierderi de vieți în cea a învingătorilor.

Subiectul raporturilor dintre artist și lume e imens și Hindemith a făcut cel mai profund eseu muzical din el în Mathis der Maler, iar modul în care este tratat de către autor (căci tot el a scris și libretul)  primează în fața comentariului legat de interpretare. E opera cea mai îndepărtată de clișeele „înălțătoare” sau „copleșitoare” și, indiferent cum e cântată, nici un adjectiv din sfera patiseriei nu funcționează pentru a descrie amestecul de muzică medievală, de dinainte de Bach, și scriitură simfonică modernă.

O operă care se cântă foarte rar în lume, iar la noi cu atât mai puțin, merita ascultată pe viu și aici Festivalul Enescu are un merit, că a adus-o la București. În același timp, cred că a fost seara în care Sala Palatului a fost cea mai depopulată de când există bienala de la București și aici Festivalul are o vină, pentru că n-a promovat-o deloc.

Orchestra Națională Radio a fost aleasă pentru a susține fundamentul sonor al serii. Sigur, includerea concertului în categoria „Mari orchestre ale lumii” poate provoca ridicări de sprânceană ironice, numai că, de data asta, forțele muzicale ale Radioului au fost la înălțimea necesară (corul, puțin sub limită, totuși). Lawrence Foster nu este recunoscut neapărat drept un mare creator de tensiuni muzicale, numai că Mathis der Maler nici nu are nevoie neapărat de imagini sonore „zguduitoare” și important este că dirijorul chiar cunoștea și iubea muzica lui Hindemith, pe care l-a avut și ca profesor (și pe care l-a evocat emoționant, într-o pauză scurtă de după al treilea tablou). Așa că rezultatul simfonic a sunat foarte decent, la nivelul unei orchestre de fosă dintr-un teatru de operă german onorabil. Sigur, mereu vrem mai mult și poate că o falangă muzicală de top ar fi impresionat mai tare. Dar pentru cei care sunt interesați doar de muzică, Hindemith a adunat tot ce-i mai bun în Mathis der Maler și a scris o simfonie omonimă, un fel de trailer cinematografic avant la lettre, pe care a compus-o înainte de operă.

Sigur că putem vorbi despre vocea fermă de bariton liric a lui Lester Lynch în rolul lui Mathis, care te lasă să visezi la un Œdipe într-o bună zi. Și da, Katerina Tretiyakova era seducătoare prin puritatea vocală în rolul Reginei, tot atât de mult pe cât de nobilă era vocea lui Brigitte Pinter, care îi dădea viață Ursulei. Am așteptat ca pe un mare eveniment întâlnirea cu autoritatea vocală a lui Falk Struckmann, imaginându-mi un Reidinger impozant, dar care n-a fost o prelungire a lui Don Pizzaro din Fidelio (un rol semnătură pentru Struckmann). Nici nu era cazul; uzura și senectutea basului german îi veneau foarte bine personajului.

Ispitirea Sfântului Anton – Matthias Grünewald

Și chiar dacă, pentru o dată, nu muzica și nici teatrul nu sunt importante, penultima scenă, cea a a ispitelor Sfântului Anton, mi-a rămas în cap, memorabilă, un moment în care cuvintele nu mai aveau rost. Peter Sellars, la premiera londoneză din 1995, a cerut chiar să nu mai fie afișate supratitrările din final și aseară am înțeles de ce. Și dacă tot am pomenit acest nume, Mathis der Maler ar trebui să fie un paradis al regizorilor. E o ocazie unică: muzica aproape că nu-i va încurca cu nimic, iar textul le-ar putea dezlănțui imaginația, tot așa cum intelectualii ar putea medita pe muzică la implicarea în viața cetății. Căci Grünewald a făcut-o și a încetat să mai picteze până la sfârșitul vieții, în timp ce echivalentul lui răsăritean, Andrei Rubliov, a lăsat cele mai frumoase picturi ale sale abia după ce a cunoscut vitregiile istoriei.

Al doilea episod al experimentului cu proiecții video în opere concert a fost cel puțin la fel de rău precum cel de la Œdipe. La fel de simplist și ilustrativ, recursul la imaginile cu frunze de plante de seră a fost de un kitsch suprem, neegalat decât de grotescul animației aripioarelor îngerașilor din picturile medievale. Salvarea de la dezastru a venit tot de la Matthias Grünewald: arta sa, de o frumusețe absolută, nu poate plictisi niciodată, oricât de obstinate ar fi fost proiecțiile dnei Vidu.

Acum mulți ani am citit o carte excelentă: Sensurile muzicii, de George Bălan. O recomand oricui aflat la primele contacte cu muzica clasică. Scrisă în 1964, cartea este un fel de metodă pentru a deveni meloman. Printre multele exemple de compoziții sugerate de George Bălan, una singură revenea în mai toate capitolele: Mathis der Maler. La vremea lecturii, mi-a fost imposibil să o ascult, discul lui Rafael Kubelik fiind greu de procurat. De ce, dintre toate muzicile de pe lumea asta, tocmai cea a lui Hindemith să fie atât de des invocată? Multă vreme am presupus că era o obsesie a autorului. Aseară, după concert, am realizat că sugestia sa era pe cât de insistentă, pe atât de subversivă: într-o lume precum România acelor ani, audierea muzicii și decriptarea sensurilor ei erau o cale spre libertate, iar Mathis der Maler era cea mai reprezentativă în acest sens. Hindemith a ales exilul, Silvestri, unul dintre puținii dirijori români care s-au încumetat sa abordeze simfonia cu același nume, la fel.

Galerie foto:

 

 

12 comentarii la “Mathis der Maler

  1. Despre Opera
    Septembrie 15, 2017

    A republicat asta pe Je suis Enesco.

    Apreciază

  2. dnicolescu
    Septembrie 15, 2017

    L-am iubit enorm pe Silvestri, pe care am avut privilegiul sa-l acculé in Bucuresti incepind cu 1969 si pina la plecare lui.pe atunci mai dirijau, Georgescu, Alessandrescu, Rogalski, Mircea Basarab , Mihai Brediceanu , dra geniu avea numai unul singur, Silvestri

    Apreciază

  3. dnicolescu
    Septembrie 15, 2017

    Creda ca inapetenta publicuui roman fata de muzica lui Hindemith, nu este numai o problema de educatie sau lipsa de publicitate. Se pot face oricite glosari si intepretari cit mai alambicate despre muzica lui Hindemith, a majoritatii compozitorilor din grupul fracez al ” celor 6 „, sau a unor englezi contemporani ( de pilda Walton ) , dar trebuie recunsocut adevarul. Sint compozitori minori, indiferent de aportul lor la tehnica componistica, , la utlizarea unor sonoritati speciale, etc., etc.

    Apreciază

    • Despre Opera
      Septembrie 15, 2017

      Chiar? Muzica lui Hindemith nu e chiar așa de dificil de ascultat.

      Apreciază

      • dnicolescu
        Septembrie 15, 2017

        Nu e vorba de dificultate ci de ceva mult maivdificil de cuprins in exprimare. Dece au supravietuit si sint ascultati Shostakovich si Prokofiev, Stravinsky, Mahler, Berg si Schonberg, Richard Strauss, Elgar si Sibelius?

        Apreciază

      • Despre Opera
        Septembrie 16, 2017

        Cred că exlicația o găsiți în articol. Nu e o operă tipică. Dificultatea receptării rezidă în subiectul operei și nu în partea de spectacol.
        Altfel, muzica lui Mathis der Maler este mai accesibilă decât cea din Oedipe, asta e sigur.
        Părerea mea este că cine a fost la concert a avut numai de câștigat. Eu unul recunosc că nu-mi iese din minte nici acum.

        Apreciază

      • dnicolescu
        Septembrie 16, 2017

        In fond , cred profund, ca la mijloc este si afinitatea, gustul personal al melomanului. Trebuie sa admit, ca mie nu-mi place Hindemith, pe care il gasec boring.
        Va multumesc foarte mult, stimata Dna, ca ati acceptat dialogul cu un oarecare amator de muzica si admirator al scrisului Dvs.
        Daca nu va inoportunez, am sa continui sa va spun ce cred, nu despre interpretarile pe care le comentati ( fiindca sint departe, tocmai in Boston USA ), ci despre muzica si artistii sau ansamblurile implicati / implicate .
        In citeva cuvinte, nu sint muzician , desi am vrut sa devin, am crescut si am fost educat in Sibiul anilor postbelici, am fost un bun pianist amator ( ajuns in 1954 la nivelul de Wohltemperierters Klavier, Concertul 23 de Mozart si Concertul 1 de Beethoven ) , dar am ajuns ….( tot un bun de tot ) inginer constructor, fiindca asa erau vremurile . Muzica , m-a ajutat sa trec mult mai usor peste anii de comunism, iar de cind sint retired in USA ( 2003 ), imi dedic o mare parte a timpului audtitillor muzicale .
        Respectuoase sarutari de miini, dupa moda veche , dela un virstnic amator de muzica

        Apreciază

      • Despre Opera
        Septembrie 16, 2017

        Mulțumesc pentru comentariu și pentru amabilitate. Vreau să rispipesc o confuze: Deși blogul are un logo ce o reprezintă pe Maria Callas fumând, cel care scrie articolele e un tip.

        Apreciază

      • dnicolescu
        Septembrie 16, 2017

        Comentariile mele , ca si dorinta de continuare, ramin valabile

        Apreciat de 1 persoană

  4. Sorin
    Septembrie 16, 2017

    Hindemith un compozitor
    minor?

    Apreciază

  5. Robroy
    Septembrie 18, 2017

    Nu am vazut oedipe in deschiderea festivalului, dar proiectia video de la Mathis mi s-a parut foarte reusita, a fost prima mea auditie a acestei opere, fragmentele din pictura lui Gruenewald mi s-au parut ca ajuta mult la intelegerea libretului si a muzicii.
    Am mici rezerve fata de incercarile de animatie, dar altfel singura obiectie ar fi ca imaginile au speriat o fetita de 7 ani careia dealtfel muzica (nu) i-a (dis)placut, si care sigur s-a comportat mai matur & civilizat decat o buna parte a publicului 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.453 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: