Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Timpuri interesante: Buñuel și Bergman la Operă


Opera este o artă ce cultivă, mai degrabă neintenționat, nostalgia. De pildă, cea pentru marii cântăreți din trecut, mereu aureolați de timp în dauna celor actuali. Dar și după vremurile în care aveau loc premierele unor opere intrate apoi în repertoriul curent. Și probabil că uneori poți privi cu invidie spre Stendhal, cel uimit de Teatro alla Scala în timpurile de glorie ale compoziției muzicii de operă. Cel mai recent curent postmodernist din muzica de operă ar putea să fie punctul de plecare al unei renașteri a genului: opera inspirată de cinema.

Cele două arte au relaționat intens în secolul XX. Dacă există un film mut după Carmen (1915), în care juca soprana Geraldine Farrar fără să poată fi auzită, publicul larg al cinematografului nu a consacrat nici un film inspirat de o operă. Și nici filmele-operă nu au luat Oscaruri, oricât de mult le-a apreciat publicul de operă (Don Giovanni regizat de Joseph Losey fiind o referință numai în lumea artei lirice). Drumul invers, al unei opere inspirate de un film, o artă mai nouă și mai proaspătă, nu l-a mai parcurs aproape nimeni până azi, când, într-o săptămână, am reușit să văd două capodopere cinematografice transpuse pe scenele unor teatre de operă: El ángel exterminador de Luis Buñuel (1962) și Höstsonaten (Sonata de toamnă, 1978) a lui Ingmar Bergman, translatate în operă de Thomas Adès, respectiv Sebastian Fagerlund. Există un precedent foarte îndepărtat: Lulu, inspirat de un film mut din 1928, Cutia Pandorei, de Georg Wilhelm Pabst, dar drumul în sine al creației lui Alban Berg a fost anevoios, opera fiind neterminată la premiera din 1937 și intrând în circuitul teatrelor abia în 1979, când de filmul original nu-și mai aducea aminte nimeni.

The Exterminating Angel

Vă amintiți filmul lui Buñuel? Subiectul e suprarealist: un grup de aristocrați care cinează după o seară la operă, iar apoi o forță nevăzută îi împiedică să părăsească încăperea festinului zile în șir, până când umanitatea lor se degradează aproape de limitele animalității. Soluția de ieșire din această stare pe care o găsește scenariul este momentul când personajele se regăsesc în aceeași poziție ca în prima seară, în momentul de dinaintea constatării că nu pot părăsi acea cameră. Ceea ce dă ocazia regizorului de a oferi privitorului o cheie de lectură paradoxală. Există peste 20 de secvențe cinematografice duplicate în montajul final, două dintre ele fiind chiar de o durată suficient de lungă încât să le remarce oricine și să pară niște erori. De fapt, deși Buñuel a refuzat să decripteze public acest film, tot el a subliniat că acele secvențe sunt intenționat repetate. În drum spre cinematograful care a transmis spectacolul de la Metropolitan Opera, mă întrebam dacă aceste secvențe vor fi duplicate și muzical. Sunt, și încă foarte coerent, redate. Dar cea mai interesantă problemă a adaptării rămânea cea a translației convențiilor cinematografice în convenții teatrale. În dinamica unei opere, momentele intrărilor și ieșirilor din scenă sunt esențiale. Nu doar pentru regie, ci și pentru că marchează clar momentele (numerele) muzicale. Dificultatea scrierii unei opere în care toate personajele sunt pe scenă tot timpul pare să fie incredibil de mare. Thomas Adès a rezolvat problema cu o îndemânare extraordinară, amintind pe undeva și de Gianni Schicchi al lui Puccini, dar fără personajul principal. Sigur, nu au mai existat staruri, ci un ansamblu (chiar dacă alcătuit din staruri), dar spectacolul a rămas coerent și atractiv până la capăt. Mai important este că semnificațiile au rămas la fel de puternice pe cât erau în film.

El ángel exterminador (r: Luis Buñuel, 1962)

Scenografia a păstrat intactă atmosfera peliculei, chiar dacă decorurile erau ceva mai moderne și mai austere. Opulența din casa soților Lucía și Edmundo de Nóbile nu putea fi sugerată la nivelul detaliilor din film, dar cele două sculpturi de Brâncuși (Domnișoara Pogany și Pasărea măiastră), pierzându-și luciul în partea finală a serii, cuantificau foarte bine anvergura financiară a gazdelor. Apoi, camera în care sunt ținuți prizonieri toți acești oameni semăna destul de bine cu prosceniumul Met-ului și provoca o paralelă tulburătoare între spectatorii captivi vreme de câteva ore ai unui spectacol și ideea de teatru al lumii spre care privesc personajele.

Soliștii au fost superbi, iar ideile lui Adès pentru a-i diferenția au fost strălucitoare. Personajul Leticia Maynar, soprană în film, nu putea fi evidențiată într-o scenă de operă populată de cântăreți decât printr-o țesătură vocală foarte diferită. Așa s-a ajuns ca Audrey Luna, cea care a interpretat-o, să cânte cele mai înalte note auzite vreodată la Metropolitan. Un contra La ce părea nepământean, dar atins de Audrey Luna cu o dezinvoltură uluitoare. Dirijorul afemeiat Alberto Roc a fost dat unor interpreți cunoscuți ai lui Don Giovanni: la premiera absolută de la Salzburg de anul trecut și la Royal Opera House a fost Thomas Allen, la Metropolitan, aseară, a fost Rodney Gilfry. John Tomlinson e din categoria rară a cântăreților care arestează audiența indiferent de rol, astfel că raționalul și pedantul doctor Carlos Conde a fost cel puțin la fel de bine subliniat ca și în film.

Muzica lui Adès, debordând de inteligență, trimite ironic sau meditativ spre diverse influențe precum Bartók, Schoenberg sau Britten, mai greu de decelat, sau către valsurile lui Strauss, dar cel mai memorabil și mai tonal moment rămâne finalul primului act, un marș à la Șostakovici de o forță înspăimântătoare. Suprarealismul a coborât și în fosă, unde compozitorul (și dirijor în același timp) a folosit la un moment dat niște viori minuscule, de copii, contribuind însă abundent și la literatura muzicală scrisă pentru undele Martenot, făcându-ne să reținem numele celei care le-a mânuit cu precizie: Cynthia Millar. Libretul lui Tom Cairns (care semnează și regia) nu e cu nimic mai prejos, adaptând scenariul lui Buñuel cu același amestec de respect și ironie (un detaliu pentru cinefili: numele lui Scarlatti menționat în film e schimbat cu Hades, cu trimitere directă către numele compozitorului).

Autumn Sonata

Filmul lui Ingmar Bergman e la polul opus celui al lui Buñuel. De la meditația cinică asupra condiției umane, cu reflexe sociologice și politice, ajungem în zona dramei psihologice intense și a relațiilor dintre părinți și copii, în Sonata de toamnă, considerat de critici un film minor al unui regizor major. Deși, în contextul ideologic de astăzi, la aproape 40 de ani distanță, o revizitare a acestei pelicule arată că tema ei e mai actuală ca niciodată. Charlotte Andergast, o pianistă de anvergură, se regăsește  după mai mulți ani cu fiicele ei Eva și Helena (aceasta din urmă suferind de o maladie în fază terminală), confruntându-se însă cu reproșurile pentru absența ei ca părinte din viața copiilor. Dialogul este fără menajamente și fiecare are dreptatea sa, la capătul lui urmând o despărțire ce pare definitivă. Dacă privești filmul ca spectator de operă, îți vine în minte Suor Angelica. În același timp, este singura colaborare dintre Ingrid Bergman și Ingmar Bergman, două nume foarte importante ale cinematografiei, aflate la ultimul lor proiect cinematografic (vor mai avea și altele, dar în televiziune). Opera din Helsinki a comandat lucrarea tânărului compozitor Sebastian Fagerlund, în timp ce Gunilla Hemming a realizat libretul.

Höstsonaten (r: Ingmar Bergman, 1978)

Stéphane Braunschweig a imaginat o regie foarte interesantă, aducând pe aceeași scenă toate spațiile din film, constând în încăperile casei în care locuiește Eva. Pentru un personaj de dimensiunea celui interpretat de Ingrid Bergman trebuia un star și Anne Sophie von Otter a fost o alegere foarte potrivită. Personalitatea debordantă a pianistei nu e lăsată doar pe mâna talentului mezzo-sopranei suedeze, ci este completată de un cor ce reprezintă pe rând vocea publicului, a presei dar și un comentator exterior, asemănător corului antic, sau, mai palpabil, vocii mulțimii (turbæ) din oratoriile lui Bach. Cu toate acestea, dimensiunea estetică adăugată de translația în operă și de cor slăbesc din tensiunea dramatică ce atinge cote insuportabile în film, dar realizarea operatică rămâne excepțională.

În primul rând, muzica lui Fagerlund surprinde prin bogăția orchestrală, neașteptată într-un asemenea context cameral, dar tocmai de aceea foarte impresionantă. E suficient să asculți preludiul simfonic al operei, ca să fii atras iremediabil s-o vezi până la capăt, cu atât mai mult dacă ai revăzut recent filmul. Din fericire, opera e disponibilă online pentru o perioadă de timp, grație proiectului Opera Vision (fost Opera Platform):

Din punct de vedere muzical, unul dintre cele mai interesante momente este scena în care Charlotte se pregătește de culcare, o arie (Two Valium, Two Mogadon) expunând în toată măreția ei arta lui Anne Sophie von Otter. Erika Sunnegårdth este Eva, o soprană pe măsura lui von Otter și poate chiar mai contorsionată dramatic decât Liv Ulmann în film. Evitând grotescul, chiar și Helena ajunge să cânte, reconstituind un moment din trecut, cel al întâlnirii cu Leonardo, iubitul Charlottei (Nicholas Söderlund). Sigur, orchestra operei finlandeze nu e la același nivel cu cea a Met-ului, dar John Storgårds ține în frâu torentul de sunete al lui Fagerlund, în ciuda unor mici greșeli individuale ale instrumentiștilor.

Coda

Cum ziceam, sunt niște timpuri interesante pentru operă. O artă pe care unii comentatori o cred muribundă, mai ales atunci când se întâlnește cu mediocritatea (cazul ONB nu e singular). Astăzi ajunge să se reinventeze, încărcându-se cu energia cinematografului, o sursă de inspirație cu deschidere către un public imens, din care o parte poate fi atrasă către operă. Provocarea intelectuală a întâlnirii dintre un film de artă și operă mi s-a părut fascinantă, iar combinația celor două arte e explozivă. Nu mă pot împiedica să visez la ideea unei opere compuse de cineva de talia lui Fagerlund (poate chiar el) după un film al noului val românesc. Cum v-ar suna, de pildă, Patru luni, trei săptămâni și două zile transpus în operă?

Caseta tehnică:

Într-o Sâmbătă, 18 Noiembrie, transmisiune live Met in HD
Thomas Adès: Îngerul exterminator
Libret: Tom Cairns
Regie: Tom Cairns; decoruri și costume: Hildegard Bechtler; lumini: Jon Clark; proiecții: Tal Yarden; coregrafie: Amir Hosseinpour
Audrey Luna (Leticia Maynar), Amanda Echalaz (Lucía de Nobile), Sally Matthews (Silvia de Ávila), Sophie Bevan (Beatriz), Alice Coote (Leonora Palma), Christine Rice (Blanca Delgado), Iestyn Davies (Francisco de Ávila), Joseph Kaiser (Edmundo de Nobile), Frédéric Antoun (Raúl Yebenes), David Portillo (Eduardo), David Adam Moore (Col. Álvaro Gómez), Rod Gilfry (Alberto Roc), Kevin Burdette (Señor Russell), Christian van Horn (Julio), Sir John Tomlinson (Dr. Carlos Conde)
Dirijor: Thomas Adès
O comandă comună și co-producție a Metropolitan Opera, Royal Opera House of Covent Garden; Royal Danish Theatre și Festivalul de la Salzburg

Opera Națională Finlandeză, pe operavision.org, disponibil până pe 22.03.2018
Sebastian Fagerlund: Sonată de toamnă
Libretul: Gunilla Hemming
Regie și decoruri: Stéphane Braunschweig; costume: Thibault Vancraenenbroeck; lumini: Marion Hewlett
Anne Sofie von Otter (Charlotte Andergast), Erika Sunnegårdth (Eva), Tommi Hakala (Viktor), Helena Juntunen (Helena), Nicholas Söderlund (Leonardo)
Dirijor: John Storgårds

7 comentarii la “Timpuri interesante: Buñuel și Bergman la Operă

  1. Dana
    Noiembrie 19, 2017

    există chiar și set complet Cold Mountain de Charles Frazer carte-film-operă 🙂

    Apreciază

  2. Sorin
    Noiembrie 20, 2017

    Poate ne povestesti si despre Brokeback Mountain sau Angels in America. O tema spinoasa, stiu. 😈

    Apreciază

    • Despre Opera
      Noiembrie 20, 2017

      Nu e spinoasă deloc, nu am văzut operele. Doar filmul Brokeback Mountain, foarte bun.

      Apreciază

      • Dana
        Noiembrie 20, 2017

        Angels in America e un must see, miniserialul. Poate și opera, nu știu.

        Apreciază

  3. Vlad W
    Noiembrie 21, 2017

    Bun acticol – e foarte interesant de urmarit cum Opera noua (si compositori de opera tineri) incearca sa depaseasca perioada Modernista Europeana in musica classica / opera (atonalitatea si ura melodiei – care distrug audienta si sansa de reluare a ori ce opere moderne – pt ca insemna de obicei sali goale ).

    E un drum inca de parcurs – dar apare ca iesim usor din aceasta toxicitate generata in musica de Modernism / Serialism de origine European – ( Ades este un exemplu bun care incearca sa se dezvote catre o cale mai bogata, interesanta sonor si mai deschisa catre audiente, si sper cu un viitor pt opera noua)

    Cit despre Angels in America – este un text incredibil (NT de abea a re-montat piesa cu mare success). Chiar sa jucat si la noi (in coltul nostru cultural – cu teatrele noastre care rar activeaza la nivel, in spatiul cultural contemporan international). Totusi minunata trupa a lui Frunza de la Metropolis au jucato excelent – si urmeaza o versiune noua care V. I. Frunza o prepara la Teatrul Maghiar din Cluj (de urmait desigur – unul din putinii regizori/directori de mare nivel autohton!)

    Din pacate translatia sa in opera nu a fost prea fericita, pt mine cel putin – Péter Eötvös nu este un compositor care poate sa scrie si pt inima si pt intelect (si compositia sa a fost cam anosta si rece – a big missed chance – din pacate, textul ar sustine o transpunere lirica moderna mult mai bogata… )

    Apreciază

  4. Despre Opera
    Noiembrie 22, 2017

    Later edit: de fapt lista de opere inspirate de filme e mai lungă

    Dead Man Walking, The Fly, Il postino, Dolores Claiborne, The Shining, Notorious, Brokeback Mountain, Before Night Falls, Breaking the Waves și în curând Marnie.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.475 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: