Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Poveste de iarnă într-un mall cultural


într-o Duminică, 5 martie 2018, la Happy Cinema
Royal Opera House, live in HD, encore
The Winter’s Tale
Coregrafia: Christopher Wheeldon; Muzica: Joby Talbot; Scenografia: Bob Crowley
Lauren Cuthbertson (Hermione), Ryoichi Hirano (Leontes), Sarah Lamb (Perdita), Vadim Muntagirov (Florizel), Laura Morera (Paulina), Matthew Ball (Polixenes)
The Royal Opera House Orchestra
Dirijor: Tom Seligman

The Winter’s Tale poate fi numit un sequel coregrafic al excelentului spectacol Alice’s Adventures in Wonderland, difuzat în stagiunea HD de la Royal Ballet acum câteva luni. E aceeași echipă de creație (coregraf, compozitor, scenograf), de data aceasta subiectul fiind sugerat de Nicholas Hytner, fost director artistic al Royal National Theatre din Londra: ultima piesă a lui Shakespeare. Dramaturgia e dificilă, greu de pus în scenă, iar coregrafierea nu a reușit nici ea să transmită foarte multe dincolo de estetica mișcării, chiar dacă vorbim de un balet narativ. Și muzica a părut mai puțin inspirată decât cea compusă special pentru Alice. 

Sarah Lamb (Perdita)

Dar am avut prilejul s-o revedem pe Lauren Cuthberson, de data asta într-o ipostază dramatică, și rolul Hermionei i-a venit foarte bine. Însă Ryoichi Hirano a fost cel care a captivat atenția în scenele din Sicilia, gelozia care consuma interior personajul fiind jucată și dansată cu o naturalețe bulversantă. Cel mai mult mi-a plăcut inocența grațioasă a Perditei, Sarah Lamb fiind pur și simplu adorabilă în acest rol.

Și totuși, dacă încetăm să raportăm acest balet la Alice, rămâne noutatea unei creații și al unui efort ieșite din comun: o adaptare coregrafică după o piesă complexă de Shakespeare, cu o muzică compusă special pentru ea, și o trupă de dansatori exemplari. Nu e deloc puțin lucru. Între timp, baletul ONB coboară la nivelul a trei spectacole programate în toată luna Aprilie.

Galerie foto: Winter’s Tale

Revenind la cultura din România, e momentul să remarc ce se întâmplă la Happy Cinema, o inițiativă care nu se limitează nicidecum la transmiterea stagiunii HD de la Royal Opera House.

Într-una dintre zonele cele mai colorate ale capitalei, unde comercianții romi se amestecă cu corporatiști și cu restaurante trendy, cinematograful din Liberty Center devine el însuși un mall cultural, un concept care s-a tot vehiculat steril în diverse proiecte neconcretizate. Pe lângă operă, tot aici puteți vedea sezonul de teatru de la The Royal Shakespeare Company: A douăsprezecea noapte a fost deja, dar urmează Macbeth (22 Aprilie), Nevestele vesele din Windsor și Romeo și Julieta. Săptămâna aceasta (9 Martie) se va difuza un documentar despre Teatro alla Scala, iar în luna Aprilie (pe 6) , un musical celebru transmis în direct de pe Broadway: Un american la Paris. Următorul balet, pe 4 Mai, este Manon, da, coregrafia lui Kenneth McMillan, ce a putut fi văzută pentru ultima oară chiar pe o scenă românească în 2016…

Toate acestea sunt spectacole de primă mână, ceea ce poate pune într-o altă perspectivă dezbaterea actuală privind diminuarea conținutului cultural din serviciul public de televiziune. Sigur, faptul că unei emisiuni de actualități din domeniul culturii (Cooltura) i se înjumătățește timpul de emisie e deplorabil, în sine. Chiar dacă acea emisiune stâlcește numele unor cântăreți de operă în anunțul unei premiere la Opera Națională.

Însă chestiunea culturii la TVR nu se rezumă numai la cantitate. Când ați văzut ultima dată la acest post o piesă de Shakespeare de la un teatru britanic? De la integrala BBC transmisă pe vremea comunismului oftăm bovaric după acele spectacole. O transmisiune în direct de la Opera București pare de neconceput. Cred că ultima oară când s-a întâmplat așa ceva a fost pe la începutul anilor ’70. Sigur, explicații și scuze sunt multe (drepturi de autor pentru membrii ansamblului e mantra cea mai des invocată), dar să nu uităm că Operele din țară ajung să-și transmită spectacolele pe Internet, gratuit. Așa cum dispariția lui TVR Cultural nu s-a resimțit decât într-o mică măsură, nici recentele tăieri de conținut nu vor zgudui pe nimeni. Pentru că adevărul spus în față este că nivelul programelor culturale ale serviciului public de televiziune este unul slab. În cea mai mare parte izolaționismul de dragul identității naționale este de vină pentru acest nivel scăzut. Pur și simplu nu poți face emisiuni numai și numai despre și cu români.

Dacă tot vorbim despre malluri culturale, de ce n-am vorbi și despre un Netflix cultural? Un centru media cu conținut la cerere, populat cu conținut cultural, o arhivă accesibilă pe baza unui abonament, cu eventuale transmisiuni în direct, atunci când este ceva important de văzut. Ar putea fi o soluție. Dar până atunci, lucrurile cu adevărat interesante se pot vedea la cinema. La Happy Cinema.

 

 

 

Un comentariu la “Poveste de iarnă într-un mall cultural

  1. Pingback: Manon, din nou la București | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: