O digresiune necesară 

Cei care vor să citească doar cronica unui spectacol pot sări direct la următorul intertitlu. Însă găsesc necesar să încep cu o paranteză, tocmai pentru că operele lui Mascagni și Leoncavallo nu s-au mai cântat la București de vreun deceniu.

Cuplajul Cavalleria rusticana și Pagliacci revenit pe scena ONB este un veritabil act de îndrăzneală. Două opere scurte, cele mai reprezentative pentru curentul verist, cu personaje din carne și oase, cu tragediile lor înfiorătoare numai citind libretul, în timp ce muzica lui Mascagni și Leoncavallo transformă într-un șoc întreaga seară petrecută la operă. Însă Cav&Pag (cum le prescurtează numele americanii) sunt destul de rar prezentate, chiar și în lumea bună. Redescoperirea și ascendența operei baroce în teatrele occidentale a modificat gustul publicului și l-a îndepărtat de extremele veriste. Apoi, cele două roluri de tenor sunt foarte dificile. În special Canio din Pagliacci, cu o țesătură centrală accentuată și cu o expresivitate ieșită din comun. O arie celebră, Ridi, Pagliaccio (cum o cunoaște toată lumea, deși titlul ei corect este Vesti la giubba), în care tenorul plânge, cântă și râde în același timp. Cine se avântă pe acest teritoriu al tenorilor dramatici nu se va mai putea întoarce către Rodolfo, Duca di Mantova sau Alfredo. De aceea tind să împărtășesc entuziasmul criticilor muzicali care aplaudă „revenirea în repertoriu”, dar nu și „viața lungă” a celor două producții semnate de Ion Caramitru. Istoria ONB reține punerile în scenă din perioada comunistă ale lui Hero Lupescu pentru Cavalleria rusticana și Jean Rânzescu pentru Pagliacci în special pentru că au beneficiat de numele a doi tenori capabili să abordeze cu aplomb (chiar dacă în limba română) rolurile lui Turridu și Canio: Cornel Stavru și Garbis Zobian. Dar nu împărtășesc deloc nostalgia după vremurile lor cenușii, cu programe de sală bătute orwellian la mașină.

De altfel, după 1989, deși Royal Opera House of Covent Garden, Londra, a donat ONB producțiile lui Franco Zeffirelli pentru Cav&Pag, acestea au fost rar folosite tocmai din lipsa unor tenori spinto și dramatici adecvați. Scoasă din repertoriu, cu decorurile deteriorate din cauza depozitării inadecvate, scenografia lui Zeffirelli a fost aruncată la gunoi în 2010 de către directorul de atunci al ONB, Cătălin Arbore. Un gest care a provocat scandal și stupoare, dar și un gest de recunoaștere a neputinței unui colectiv de a susține exclusiv prin forțe proprii un repertoriu standard de operă, nici măcar pe cel strict italian. Ce păcat! Dintre toate montările lui Zeffirelli pentru dipticul verist, cu care a umplut toate teatrele mari ale lumii (Met, Scala, Verona), cea de la Covent Garden era și cea mai originală, pentru că acțiunea celor două opere se petrecea în același decor, reprezentând piațeta unui sat sicilian real (numele său este Vizzini), cu cârciumă, biserică și stradă pavată.  Ba chiar și cu ruinele unui teatru antic, lângă care campau trupele de teatru ambulant. Acolo, după crima lui Alfio, soseau clovnii, totul terminându-se la fel de sângeros, cu crimele lui Canio.

E mai greu de găsit o motivație pentru încă o producție tradițională, a treia în istoria Operei Naționale București. Cu atât mai mult cu cât umbrele lui Hero Lupescu, Jean Rânzescu și Franco Zeffirelli se prelungesc peste orice tentativă de a explora interpretarea ad-literam a libretului. Măcar dacă ar fi existat o încercare de localizare a acțiunii, căci este destul de clar că romanul Ion al lui Liviu Rebreanu are foarte multe în comun cu nuvela lui Giovanni Verga, sursa de inspirație a lui Mascagni pentru Cavalleria rusticana.

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Dar tocmai de aceea, îndrăzneala ONB de a readuce Cav&Pag e un eveniment care merită frecventat. Mai ales acum, în prejma sărbătorilor de Paște (când se petrece și acțiunea din Cavalleria…). Chiar dacă înțeleg această îndrăzneală și prin filtrul cuvintelor lui Caragiale:

Îndrăznește și vei cânta! zicem noi. Vei cânta ieftin, dar vei cânta; vei cânta rău, dar vei cânta; vei cânta fals, deplorabil, ridicul, dar vei cânta. Ce se cere de la operă? A cânta. Da. Trebuie încurajat orice act de îndrăzneală națională, chiar dacă el se face cu concursul străinilor, căci aci străinii sunt aliații noștri. Trebuie să fie cineva lipsit de orice sentiment de iubire pentru națiunea sa, pentru progresul acesteia și pentru încurajarea acestuia, ca să nu aplaude orice act de îndrăzneală de acest fel.

Cavalleria rusticana – o dezamăgire

Într-o Joi, 5 aprilie, la Opera Națională București
Pietro Mascagni: Cavalleria rusticana
Bianca Mărgean (Santuzza), Maria Jinga (Lola), Adrian Dumitru (Turiddu), Dan Indricău (Alfio), Mihaela Ișpan (Mamma Lucia)
Regia: Ion Caramitru, scenografia: Viorica Petrovici, light design: Chris Jaeger
Corul și Orchestra Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga, maestru cor copii: Smaranda Morgovan)
Dirijor: Johannes Wildner

Pe hârtie, ideea de a-l aduce pe directorul Teatrului Național să monteze la Operă arată foarte promițător. Numai că, pe cât de mare actor a fost dl Ion Caramitru, pe atât de primitiv este ca regizor. Lectura Cavalleriei a fost de o superficialitate revoltătoare, trădând la tot pasul că n-a citit bine libretul și că nici măcar nu s-a obosit să parcurgă pe diagonală nuvela (sau mai degrabă schița, căci n-are nici zece pagini) omonimă a lui Giovanni Verga. Altfel nu se poate explica transformarea unui ritual rural de provocare la duel prin mușcarea urechii, la fel de pedant precum aruncarea mănușii în cazul aristocraților, într-un fel de încăierare (parcă și aud indicațiile de scenă: „Așa, acum luptați-vă, măi!”) între Alfio și Turridu, pe care primul o părăsește ca un câine bătut, văicărindu-se. Unde e Mafia siciliană, stratul dramatic intrinsec al acestei opere? Nicăieri, deși nu e cu nimic diferit de acel sărut pe gură al lui Michael Corleone din The Godfather II: „I know it was you, Freddo. You broke my heart! You broke my heart!”. Sau scena finală a despărțirii lui Turridu de Lucia, în care tânărul ar fi trebuit să fie doar incoerent, simulând beția și ascunzându-i mamei sale că pleacă la o bătaie cu cuțite. La ONB, Turridu îi agită în fața ochilor ditamai pumnalul, reacția Luciei fiind de a se întorce cu fața spre public rostindu-și replica „Turiddu?! che vuoi dire?” („Ce vrei să spui, Turridu?”). Opera lui Mascagni ascunde multe capcane dramatice, una dintre ele fiind excesul de expresivitate ce transformă ușor în caricatură un personaj ca Turridu. (De neuitat ridicolul apariției pe scenă a personajului trăgând de două amfore uriașe cu vinul de la „Francofonte”). Ion Caramitru a reușit să-l transforme în caricatură și pe Alfio, nu doar pe Turridu, în special la finalul ariei vendettei (No, giusta siete stata) când acesta, în loc să iasă direct în culise, zăbovește pe scenă izbind îmbufnat din picior. N-aș vrea să las la o parte nici relaționarea schematică a personajelor, practic Santuzza și Turridu nu se privesc nici o clipă în ochi, cântând mereu cu fața spre public. În cazul acestei puneri în scenă, îndrăzneala de care râde Caragiale se poate numi mai bine tupeu.

Scenografia semnată de Viorica Petrovici e o copie malformată a celei imaginate de Zeffirelli, sub pretextul unei abordări moderne, dar care arată deja ca una prăfuită. Vechea producție avea biserica Santa Teresa în partea stângă a scenei și taverna Luciei în dreapta; acum e invers: biserica e în stânga și cârciuma în dreapta. Între timp basilica nu mai are acoperiș și e mai puțin detaliată arhitectonic, iar casele din micul sat sicilian sunt niște panouri imprimate cu fotografii ale unor case meridionale pe care sunt proiectate lumini dreptunghiulare pe post de ferestre iluminate tot timpul. Căci, în viziunea regizorală actuală, atât Cavalleria rusticana cât și Pagliacci se desfășoară exclusiv noaptea, deși doar piesa de teatru din partea a doua a Paiațelor e la ventitre ore.

Cât despre muzică… Asumându-și cu plăcere faptul că verismul autentic înseamnă mal canto, mai toți cei de pe scenă s-au dedat celor mai caraghioase interpretări muzicale. Adrian Dumitru a fost complet depășit de dimensiunile rolului și a început foarte slab, cântând Siciliana pe scenă, nu în culise, dar reușind totuși să sune ca și cum era în culise, deși se întrebuința la maxim. Expresivitatea vocală a fost mereu redusă, iar dificultățile din registrul acut îl făceau să se ridice pe vârfuri într-un efort vizibil. Dan Indricău n-a avut absolut nimic din prestanța lui Alfio și a cântat cu o monotonie exasperantă unul dintre rolurile scurte dar atât de intense ale repertoriului italian. Singura voce cu adevărat adecvată a fost cea a Biancăi Mărgean. Tânăra soprană promovată anul trecut de Beatrice Rancea a abordat rol după rol, unul mai dramatic decât altul, într-o bulimie vocală cu care nu suntem obișnuiți, dar care fascinează. Însă vocea ei are niște calități indiscutabile: e (foarte) mare, are un timbru plăcut, cu o strălucire metalică consistentă. E drept că acest timbru a început să se erodeze puțin, probabil din cauza acestor roluri grele (Amelia, Aida, Tosca, Santuzza în nici un an de zile, pe lângă care Mimì pare o plimbare prin parc). Ce-i lipsește cu evidență acestei soprane este un Pygmalion, de negăsit în România. Păcat de aceste posibilități vocale dacă expresivitatea pe care o înțelege Bianca Mărgean se limitează la presărarea oricărei intervenții a Santuzzei cu sughițuri de plâns la mijloc și la final, indiferent de context, toate de un prost gust pe cât de absolut pe atât de inutil. Maria Jinga a fost o Lola decentă, dar nimic mai mult, la fel și Mihaela Ișpan în rolul Luciei.

Corul a cântat relativ bine, cu unele isterii vocale în scena vecerniilor (Regina cœli), însă direcția muzicală a lui Johannes Wildner a ratat absolut toată poezia partiturii lui Mascagni. Nu-mi amintesc să fi ascultat vreodată un Intermezzo mai pătrat decât cel din seara aceasta. În orice caz, dirijorul a avut o contribuție însemnată în aplatizarea dramatică a unei opere care ar fi trebuit să fie sentimentală și plină de adrenalină.

Pagliacci –  salvată de artiști

Tot Joi, 5 aprilie, la Opera Națională București
Ruggiero Leoncavallo: Pagliacci
Iulia Isaev (Nedda), Daniel Magdal (Canio), Vasile Chișiu (Tonio), Valentin Racoveanu (Beppe), Iordache Basalic (Silvio)
Regia: Ion Caramitru, scenografia: Viorica Petrovici, light design: Chris Jaeger, coregrafia: Monica Petrică
Corul și Orchestra Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga, maestru cor copii: Smaranda Morgovan)
Dirijor: Johannes Wildner

Ion Caramitru a tratat la fel de incompetent și opera lui Leoncavallo, însă spectacolul a fost salvat în mod paradoxal de apetența și dezinvoltura trupierilor Operei Naționale de a improviza comicăria. Prin comparație cu opera lui Mascagni, Pagliacci a fost mai convingătoare. Nu e gratuit epitetul „incompetent”, pentru că forța Paiațelor stă în libret și în concepția celor trei nivele de teatru în teatru, cam cum e în filmul Inception al lui Christopher Nolan, numai că Leoncavallo a utilizat procedeul în 1892. Mai întâi e Prologul, în care Tonio joacă un rol, în fața cortinei trase, apoi cel al primului tablou, cel al sosirii comedianților în satul sicilian și terminând cu piesa pe care o joacă, cele trei planuri se întrepătrund mereu, încheind cu acel semnificativ La commedia è finita!, pe care unii regizori îl pun înapoi în gura lui Tonio, chiar dacă e replica finală a lui Canio, închizând enigmatic cercul interpretărilor teatrale. Caramitru a ignorat cheia operei și a deschis cortina, țopăindu-l pe Tonio de colo colo în ideea că prologul ar fi fost prea static. Apoi și-a adus arma secretă: circul, cu pitici și clovni pe catalige, redundanți și grotești, în contextul în care Canio & Co. sunt o trupă de teatru, provincială desigur, dar abordând o convenție teatrală cât se poate de respectabilă în Italia: la commedia dell’arte. E cu totul altceva decât numerele de prestidigitație și acrobație. La fel de inutil, dar și inconsistent a fost și momentul coregrafic al Monicăi Petrică fluturând falduri de voal pe muzica interludiului orchestral. Și cred că acestea sunt motive întemeiate pentru care mai mulți spectatori au părăsit sala în timpul spectacolului.

Pilonii dramatici ai serii au fost Valentin Racoveanu (Beppe) și Vasile Chișiu (Tonio), care s-au dedat celor mai naturale improvizații, ascunși după machiajul gros al personajelor lor. Chiar dacă Vasile Chișiu și-a adus aminte că Tonio e cocoșat și diform abia atunci când a rămas singur cu Nedda (înțelegeam în monolog, mai ales dacă și cortina rămânea trasă, dar așa totul a părut lipsit de sens). Dar și experiența de scenă a Iuliei Isaev și a lui Daniel Magdal în special, care au interacționat cu dezinvoltură, a contribuit la succesul celei de-a doua părți a serii.

Scenografic, un nou moment absurd: basilica dispare, cam cum dispăreau și bisericile de pe vremea lui Ceaușescu, mutate dintr-un loc într-altul pentru a face loc blocurilor, iar în cazul doamnei Viorica Petrovici pentru a face loc scenei pe care urmau să se producă ai noștri comedianți. Nu e cea mai mare crimă posibilă, e doar un nou element absurd, adăugat aceleiași acțiuni desfășurate exclusiv în creierii nopții, astfel încât alegoria Neddei care cântă alături de păsări devine de neînțeles (afară de cazul în care personajul ar fi avut o afinitate pentru bufnițe și cucuvele).

Dacă Iulia Isaev a mai păcătuit prin unele exagerări, vocalitatea uneia dintre puținele soprane cu merite din ansamblul ONB a rămas mereu în limite de bun gust. Chișiu a cântat șters și părând că-și înghite mereu vocea, într-o continuă nehotărâre între un rudimentar stil verdian și un verism deșănțat. Racoveanu s-a descurcat mult mai bine, chiar dacă rolul e scurt. Iordache Basalic a fost de nerecunoscut în rolul lui Silvio, dar în sensul bun al cuvântului, cântând cu generozitate și tandrețe duetul cu Nedda.

Seara i-a aparținut însă lui Daniel Magdal, tenorul realizând poate rolul vieții sale. Sigur, timbrul rămâne neatractiv și accentele plângăcioase sunt mereu acolo, însă în doze mult mai mici decât de obicei. S-a văzut însă experiența în teatre de alt calibru decât cel de la București. Acel „Coraggio!” aproape șoptit la intrarea pe scena de pe scenă a marcat începutul unei progresii dramatice foarte bine dozate. Au fost momente când abia se auzea, dar personajul creștea la fel de accentuat ca și gelozia care-l consuma, terminând opera într-o explozie dramatică greu de uitat. Cu atât mai de efect cu cât a menținut un joc de scenă rezervat, fără tăvăleli pe jos inutile. Magdal e un tenor care poate biciui cu vocea în momentele de intensitate din registrul acut, are slancio, cum se zice în jargon, și Vesti la giubba a sunat adecvat, mai puțin plangent decât mi-era teamă. De altfel, toate spectacolele cu Pagliacci de la ONB îl au ca protagonist pe Daniel Magdal și merită să-l vedeți.

Corul a cântat mai mereu asurzitor, afectând oarecum momentul Andiam, andiam!/Din, don dar rămânând totuși omogen și instrumental. Apoi, partitura lui Pagliacci are o structură diferită de Cavalleria, mai formală, mai puțin sentimentală, astfel încât mediocritatea dirijorului a fost mai puțin evidentă.

În concluzie, o recomandare cu jumătate de gură. Regia e neinspirată, cert. Dar muzica e frumoasă și rară, iar ansamblul ONB are unele momente muzicale foarte bune. Merită văzute aceste opere măcar o dată.

Galerie foto:

Cavalleria rusticana/ Pagliacci – ONB, 2018 (Foto ©: Steluța Popescu)