În 1945, în contextul dramatic al sfârșitului războiului, Sergiu Celibidache este numit director muzical al Berliner Philharmoniker, ce fusese condusă în ultimii 23 de ani de Wilhelm Furtwängler. Circumstanțele în care un tânăr dirijor (33 de ani) din România ajunge în fruntea unei orchestre legendare sunt cu totul extraordinare și puteți să citiți întreaga poveste în cartea lui Klaus Lang, Celibidache și Furtwängler, tradusă la editura Humanitas, pentru care am scris și o recenzie. Presa muzicală internațională din acei ani urmărea știrile din Berlin inclusiv prin intermediul militarilor care ocupau capitala Germaniei și mergeau la concerte simfonice sau la spectacole de operă. Așa apar primele menționări ale lui Sergiu Celibidache în revista britanică Gramophone.

O primă scrisoare adresată redacției revistei aparține militarului englez David M. Rudland și a fost publicată în numărul pe luna Iunie 1946 al publicației:

Frida Leider

Dl Harold Burros (vezi numărul pe Februarie) ar putea fi interesat să afle că Frida Leider locuiește în Berlin și că, de când orașul a fost ocupat, a dat doar câteva recitaluri ocazionale.

Totuși, activitatea ei principală este cea de coproducător la Opera de Stat, iar spectacolul ei cu Hansel și Gretel este considerat o capodoperă.

Rolurile operatice ale lui Leider sunt interpretate de Anneliese Müller, o mezzosoprană tânără și promițătoare, cu o voce extraordinară. Dintre interpreții care cântă regulat la Opera de Stat îi menționăm pe Erich Witte, al cărui registru înalt, absolut strălucitor, îl plasează în rândul celor mai buni tenori ai Germaniei și, după cum observa dl Leo Riemens (în numărul din Februarie), pe faimoșii artiști Berger și Domgraf-Fassbaender.

Mulți cititori au citit, probabil, despre faptul că lui Furtwängler i s-a refuzat revenirea pe postul de dirijor al Filarmonicii din Berlin. Această decizie este îndelung aplaudată de trupele Aliate de aici, care sunt de părere că întoarcerea lui ar fi avut o influență negativă serioasă asupra carierei dirijorului actual, Sergiu Celibidache, un român tânăr care, prin lecturile sale dinamice, și-a câștigat o popularitate foarte mare. Dirijează fără partitură și mișcările lui transmit întreaga esență a muzicii.

Anterior, Celibidache a fost la Düsseldorf, preluând Filarmonica din Berlin aproape peste noapte, după ce dirijorul acesteia fusese împușcat. Celibidache are un mare viitor.

David M. Rudland
Trupele Britanice,
Berlin

În August, Gramophone publică un răspuns la această scrisoare, semnat de un soldat al Armatei Britanice a Rinului, David Tidboald:

În Berlin

Sunt de părere că scrisoarea dlui David Rudland din numărul pe luna Iunie are nevoie de comentarii, cel puțin în ceea ce privește impresia complet falsă pe care a făcut-o în referirea la Furtwängler. Experiența mea din conversațiile avute cu membri ai publicului de la Concertele date de Filarmonica din Berlin pentru Trupele Britanice, după ce a preluat Celibidache postul de dirijor, este că se dorește foarte tare întoarcerea lui Furtwängler. Celibidache este un dirijor corect, care simte foarte bine compozitorii slavi (concertele lui cu Simfonia nr 6 de Ceaikovski și cu Simfonia nr 5 de Dvořák au fost printre cele mai bune pe care le-am auzit vreodată), dar modul în care interpretează clasicii este departe de a fi satisfăcător; Beethoven-ul lui îmi amintește de unul dirijat de Stokowski. Poate că la Düsseldorf a fost pe placul publicului, dar, ca dirijor al unei orchestre de calitatea Filarmonicii din Berlin, pur și simplu este sub standarde și sunt de părere că scăderea numărului de spectatori la concertele lui indică faptul că a cânta dinamic nu este suficient. Autoritățile sovietice l-au invitat pe Furtwängler să dirijeze la Opera de Stat, dar acesta a avut înțelepciunea să refuze să se întoarcă fără aprobarea tuturor celor patru puteri ocupante – așa că așteptăm nerăbdători în timp ce negocierile continuă, asemeni jocului dintre șoarece și pisică. Va fi bine să avem un dirijor cu adevărat de primă clasă la Filarmonica din Berlin, a cărei calitate este foarte bună, dar care, în mod evident, are nevoie de un dirijor cu care să fie recunoscută.

Pe lângă cei menționați anterior, trebuie să remarcăm că la Opera de Stat încă putem auzi minunatul pianissimo al Tianei Lemnitz și sonoritatea Margaretei Klose.

La Opera Municipală, aflată sub controlul Britanicilor, ambii dirijori principali au fost dați afară, pe motivul asocierii cu Naziștii. Este vorba despre Robert Heger (H.M.V., anterior la Opera de Stat și un nume familiar în Marea Britanie) și Leopold Ludwig (anterior Decca-Polydor, un dirijor strălucitor încă tânăr, în jur de 30 de ani, care a făcut o impresie puternică membrilor forțelor ocupante, pe lângă popularitatea extraordinară pe care o avea în rândul Germanilor). Pe scenă iese în evidență superbul tenor eroic Gunther Treptow, una dintre cele mai bune voci ale Germaniei (iar menționarea lui Erich Witte de către dl Rudland mă uimește, pentru că, în ciuda faptului că arată bine, este un actor cam plat – joacă mereu rolul lui Witte –, iar „acutele sale glorioase” sunt mai aproape de țipete mai des decât mi s-a întâmplat să aud vreodată pe vreo scenă de operă). Această Operă are în plan Peter Grimes pentru stagiunea 1946-1947 și am înțeles că speră să îl aducă pe Walter Ludwig pentru acest rol.

Decorurile ambelor Opere, deși limitate de dimensiunile scenelor, nu sunt deloc austere, iar Hansel și Gretel și Rigoletto de la Opera de Stat și Pagliacci și Mireasa vândută de la Opera Municipală sunt absolut extraordinare.

Și orchestra este formată din instrumente foarte sensibile, de primă clasă, dar duce lipsă de dirijori foarte buni. Cei mai buni sunt Johannes Schuler (ce are multe înregistrări la companii naționale Germane) la Opera de Stat și Artur Rother la Opera Municipală.

Astfel, vom observa că, deși departe de standardele din anii dinaintea războiului, Berlinul încă are multe de oferit melomanilor care au norocul să fie staționați în Berlin.

David Tidboald
B. A. O. R. (Armata Britanică a Rinului)

Poate că numele nu vă spune mare lucru, însă David Tidboald, care avea doar 20 de ani în 1946, avea să devină un dirijor important, mai ales în Africa de Sud, ajungând la conducerea muzicală a Filarmonicii din Cape Town între 1960 și 1965.

În 2008, Tidboald și-a publicat memoriile, People I Made Music With, în care un capitol special îi este dedicat lui Constantin Silvestri. Episodul scrisorii trimise redacției Gramophone este amintit și în acest volum. Fiind recrutat în armata britanică la 18 ani, Tidboald a ajuns la Berlin când războiul tocmai se terminase. Staționarea în capitala muzicii europene e o ocazie pentru a lua lecții de pian, vioară și dirijat de la muzicieni germani renumiți. Unul dintre aceștia era Gerhard von Westerman, fost intendent al Berliner Philharmoniker, suspendat în 1945-46 pentru a fi supus procesului de denazificare.

Von Westerman era interesat de scena muzicală din Marea Britanie, așa că am luat cu mine câteva exemplare din revista Gramophone când m-am dus să îl vizitez. Într-unul dintre numere era o scrisoare de la un soldat staționat în Berlin, în care acesta susținea că există o opoziție față de presupusa întoarcere a lui Furtwängler la Filarmonica din Berlin după procesul de denazificare, deoarece această revenire ar fi întrerupt cariera tânărului și strălucitului dirijor Sergiu Celibidache, care făcea o treabă excelentă în acest post. Ambele idei aveau doza lor de adevăr. Celibidache apăruse din neant, perfect pregătit la 33 de ani, după ce Leo Borchard, care trebuia să preia Filarmonica din Berlin, fusese împușcat de un membru al uneia dintre forțele de ocupație când mașina în care se afla nu oprise la somație. (Anton Webern avusese un destin asemănător în Viena, în septembrie 1945.) De-a lungul carierei sale lungi și marcate de succes, pe care reușise să o construiască în ciuda refuzului timpuriu de a face înregistrări, Celibidache a fost faimos atât pentru excentricitățile sale, cât și pentru virtuțile pe care le avea.

Von Westerman a insistat să scriu editorului revistei Gramophone și să reacționez la părerile corespondentului sus-menționat. Așa am făcut și scrisoarea mea a fost publicată. Am inclus în ea și ceva informații despre interpreți de pe scena berlineză care i-ar fi putut interesa pe cumpărătorii de discuri din UK: Tina Lemnitz și Erna Berger, de pildă, căci ambele au cântat în faimoasa înregistrare cu Flautul fermecat făcută de Beecham la Berlin, în 1937. Editorul revistei mi-a scris, invitându-mă să trimit informații suplimentare, dar nu țin minte să fi făcut asta.

David Tidboald
Candid Memoirs: People I Made Music With
Random House Struik
Cape Town, 2008

În 2008, Tidboald nu-și mai amintea să fi continuat să scrie revistei Gramophone, însă David M. Rudland i-a citit răspunsul și a trimis o nouă epistolă, publicată în numărul pe luna Octombrie 1946:

CORESPONDENȚĂ

Devine o aventură imposibilă să tipărești scrisori lungi, din motive de spațiu. Deci, vă rugăm să ne trimiteți scrisori scurte, astfel încât să putem publica mai multe și să acoperim o arie cât mai vastă. Editorul nu este în mod obligatoriu de acord cu părerile exprimate în scrisorile tipărite. Adresa: Editor, THE GRAMOPHONE, 49, Ebrington Road, Kenton, Middlesex.

În Berlin

În numele majorității melomanilor din Berlin, mă simt obligat să răspund la scrisoarea foarte interesantă a dlui David Tidboald, publicată în numărul pe luna August.

Am făcut recent un referendum pentru a vedea care dintre dirijorii Filarmonicii din Berlin se bucură de cea mai mare popularitate: Furtwängler sau Celibidache? Iar dintre primii 200 de berlinezi pe care i-am chestionat, 143 îl preferă pe Celibidache. În rândul membrilor Filarmonicii, ostilitatea inițială a făcut loc admirației și loialității profunde.

Sunt surprins de afirmația dlui Tidboald privitoare la „scăderea numărului de spectatori” la concertele lui Celibidache și pot doar să fiu de părere că dl Tidboald vine exclusiv la concertele pe care le dă Orchestra pentru Forțe. Scăderea numărului spectatorilor la aceste concerte se datorează scăderii numărului trupelor din Berlin. Concertele pe care le dă Filarmonica pentru civili sunt mereu cu sala plină și la fel stau lucrurile și în cazul concertelor date trupelor din principala Zonă Britanică a Germaniei.

Aplauzele furtunoase primite întotdeauna de Celibidache sunt o dovadă suficientă că părerea dlui Tidboald, conform căreia acesta „este sub standarde”, nu este părerea generală. Am ascultat înregistrări cu Furtwängler și am mers și la concerte unde Celibidache a dirijat aceleași lucrări și nu am nici o îndoială că al doilea face concerte mai bune. Furtwängler este un muzician foarte capabil și solid, în timp ce Celibidache este un dirijor foarte mare. Mă bucur că dl Tidboald își modifică afirmația conform căreia Celibidache este „un dirijor corect”, spunând că interpretările lui cu a Șasea de Ceaikovski și a Cincea de Dvořák sunt printre cele mai bune pe care le-a auzit vreodată. Sunt de acord că modul în care Stokowski interpretează Beethoven este nesatisfăcător, dar nu reușesc să înțeleg de ce dl Tidboald este nemulțumit cu lectura pe care o face Celibidache clasicilor. Aproape toți cei cu care am vorbit sunt de acord că interpretările lui cu Beethoven, Brahms și Schubert sunt perfecte. Nici Beethoven nu și-ar fi putut dori concerte mai bune cu Simfoniile a 7a și a 8a decât face Celibidache. Majoritatea celor care vin regulat la Filarmonică sunt de părere că Celibidache este cel mai bun dirijor al acesteia după Nikisch.

Publicul de la Opera de Stat va fi de acord cu mine când susțin că Erich Witte este unul dintre cei mai mari tenori lirici ai Germaniei. Dacă dl Tidboald crede că Witte țipă, atunci trebuie să fie de părere că și Gigli țipă, căci vocile și stilurile lor sunt foarte asemănătoare. Poate că Witte nu este un actor perfect, dar în mod sigur nu este plat și nu văd nimic de obiectat la faptul că „joacă mereu rolul lui Witte”. Majoritatea admiratorilor săi numeroși vin pentru vocea lui și nu pentru fizicul lui atractiv. Gunther Treptow este un tenor dramatic foarte bun care, totuși, nu se poate compara cu Melchior.

B. A. O. R. (Armata Britanică a Rinului)
David M. Rudland

Dacă un soldat britanic se apucă să facă un sondaj de opinie printre spectatori pentru a-și demonstra afirmațiile, asta nu poate decât să arate o pasiune pentru muzică ce nu poate fi egalată decât de savoarea scrisorii pe care Tidboald o trimite ca răspuns și care e publicată de Gramophone în numărul pe luna Decembrie 1946:

În Berlin

Povestea aceasta poate continua la nesfârșit; sunt sigur că dl Rudland și cu mine nu ne vom întâlni niciodată față în față, dar cer permisiunea ca și eu să pot avea o a doua scrisoare, ocazie cu care invit încă o persoană în acțiunea de transmitere a știrilor din Berlin. Stăteam de vorbă cu dl Walter Goehr după unul dintre concertele lui Celibidache; poate că, dacă ne-ar citi, și-ar exprima un punct de vedere profesionist. Dar, cum eu nu am măiestria evidentă a dlui Rudland, nu am putut chestiona 200 de berlinezi în acest caz Celibidache-Furtwängler. Am interogat 25, după care am obosit. Toți, fără excepție, m-au considerat puțin cam nebun să întreb așa ceva și au răspuns în favoarea lui Furtwängler.

Nu îmi plac interpretările lui Celibidache și, chiar dacă mi-ar plăcea, mi s-ar părea că i-aș face o nedreptate și în mod clar un deserviciu dacă aș subaprecia un gigant ca Furtwängler în favoarea lui (și dacă aș compara înregistrările unuia cu spectacolele live ale celuilalt) și dacă aș susține că interpretările lui cu cele două simfonii de Beethoven ar fi idealul compozitorului. De asemenea, mă întreb dacă nu cumva Toscanini însuși nu simte uneori, după un concert, că ar fi putut da mai mult!

Ca răspuns pentru bunul meu prieten, dl Rudland, aș dori să afirm că am fost la cel puțin de două ori mai multe concerte date de Celibidache pentru civili decât pentru trupele Britanice și că acum găsesc ușor loc, în timp ce înainte era aproape imposibil. Cu toate astea, nu am ratat nici un concert dat de el; studiul interpretărilor este pentru mine o bucurie perpetuă și, cu o orchestră ca Filarmonica din Berlin, un dirijor își poate vedea ideile reproduse cu precizie (ceea ce nu reprezintă un avantaj în cazurile extreme).

În ceea ce-i privește pe Witte și Treptow, nu am nimic de adăugat, cu excepția faptului că acesta din urmă a fost redus la tăcere din cauza asocierilor cu naziștii, cum i s-a întâmplat și lui Domgraf-Fassbaender, care a cântat Rigoletto și Evgheni Oneghin (o producție superbă, cu Tiana Lemnitz în rolul Tatianei și cu dragul de Witte în rolul lui Lenski) la Opera de Stat.

Pentru informarea cititorilor, aș putea adăuga la lista făcută de corespondenți cu voci faimoase ce încă pot fi auzite la Opera de Stat: Karola Goerlich, Peter Anders (ale cărui voce și frecvență în apariții au avut de suferit de curând din cauza unei boli), Jaro Promaska și Ludwig Hofmann.

Din cauza numărului foarte mare de scrisori pe care le-am primit de la cititori interesați după prima mea scrisoare, am sentimentul neplăcut că i-am indus în eroare pe câțiva dintre ei. Dacă așa stau lucrurile, îmi cer iertare de la cititorii ofensați.

În concluzie, aș vrea să le urez domnilor Celibidache și Rudland un Crăciun foarte fericit – doar ca să le arăt că nu sunt supărat pe ei.

B. A. O. R. (Armata Britanică a Rinului)
David Tidboald

Schimbul de replici dintre Rudland și Tidboald nu rămâne neobservat; poșta redacției revistei Gramophone devine similară unui profil de rețea socială ce găzduiește o dezbatere aprinsă. În același număr din Decembrie 2016, Gramophone publică și ultimul capitol al acestei dispute pasionale, prin scrisoarea unui anume J. J. Pastene:

Decembrie, 1946

Am fost foarte interesat să citesc scrisoarea lui David M. Rudland, B. A. O. R. (Armata Britanică a Rinului), din numărul pe Octombrie, referitoare la popularitatea lui Furtwängler în comparație cu Celibidache.

Observ că dl Rudland afirmă că dintre cei 200 de berlinezi pe care i-a chestionat, 143 l-au preferat pe Celibidache. Pare un argument convingător, dar cred că nu trebuie să ne grăbim și să luăm de bun acest rezultat. În primul rând, cine erau acești 143? Dacă, de pildă, erau persoane chestionate de dl Rudland în timpul concertelor de la Filarmonică, este foarte posibil ca răspunsurile lor să fi fost date în entuziasmul momentului. În al doilea rând, cât de mare a fost segmentul din care a fost selectat acest public iubitor de muzică? Faptul că dl Rudland, ca persoană privată, a făcut această cercetare sugerează că poate fi vorba despre persoane care se cunosc într-o oarecare măsură și, în consecință, persoane care au gusturi comune. În al treilea rând, probabil am dreptate bănuind că dl Rudland poartă uniformă. În acest caz, trebuie să ținem minte că Celibidache a primit aprobarea benignă a tuturor puterilor de ocupație, în timp ce până în momentul de față Furtwängler rămâne pe Lista Neagră a Unităților de Control al Informațiilor ale forțelor Americane și Britanice! Experiența mea ca Ofițer Militar al Guvernului îmi spune că, exceptând cazul în care persoanele chestionate sunt prieteni apropiați de-ai dlui Rudland, respondenții vor spune ceea ce cred ei că vrea să audă acest gentleman.

La polul opus față de experiența dlui Rudland, aș vrea să vă povestesc propria mea experiență. Permiteți-mi să explic pentru început că am un interes și o preocupare anume în această chestiune, căci sunt Ofițer de Control pentru Teatru și Muzică pentru Badenul de Nord. Știind acest lucru, mulți muzicieni au venit din proprie inițiativă la mine și mi-au spus lucruri despre acțiunile lui Furtwängler în timpul Naziștilor. Toate aceste depoziții nu au făcut decât să arate că omul era fundamental non-nazist, dacă nu chiar anti-nazist. Semnificativ în aceste declarații este că o mare parte dintre ele au fost făcute de muzicieni pe sfert sau pe jumătate evrei, care susțin că Furtwängler, în poziția lui de Vice-Președinte al Reichsmusikkammer (să ne amintim că Richard Strauss cel pro-nazist era Președinte), și-a folosit influența pentru a-i proteja și a-i ajuta să fugă în Austria sau Elveția.

Evident, toate astea nu au legătură cu calitățile de dirijor ale lui Furtwängler. Dar ideea este că toate aceste scrisori conțin un paragraf în care scrie că autorul a îndrăznit să facă această afirmație pentru că i se pare incorect ca „celui mai mare dirijor și muzician al Germaniei” să i se interzică să apară în public.

În ceea ce mă privește (iar observațiile mele sunt și ele la fel de personale), am văzut că toți iubitorii de muzică pe care i-am întâlnit, Aliați sau Germani, deplâng situația actuală a Filarmonicii din Berlin și doresc revenirea fostului ei dirijor. Mai mult, se pare că opinia generală este că, deși Celibidache a avut un început promițător când a preluat postul, acele promisiuni nu au fost și nu vor fi îndeplinite. Poate că, în acest domeniu, experiența mea este ceva mai valoroasă, având în vedere că întâlnirile mele au fost doar cu muzicieni amatori și profesioniști, critici muzicali etc.

O afirmație de care mă delimitez complet din scrisoarea dlui Rudland: „Furtwängler este un muzician foarte capabil și solid, în timp ce Celibidache este un dirijor foarte mare.” Refuz să comentez o afirmație atât de falsă și de înșelătoare; mă voi mulțumi să amintesc că urechile oricărui Ofițer de Control al Informațiilor sunt constant asaltate de tumultul publicului și al orchestrelor, care cer revenirea lui Furtwängler, și că nu trece o singură zi fără ca toate ziarele germane cel puțin din Zona Americană (nu cunosc prea bine ziarele din celelalte zone, care sunt prea îndepărtate) să nu aibă un scurt paragraf pe această temă. Dacă omul nu ar fi un muzician desăvârșit, această fervoare nu ar exista!

Heidelberg
J. J. Pastene

Galerie foto:

Gramophone – Iunie 1946

Scrisoarea lui David Rudlannd #1

Gramophone – August 1946

Scrisoarea lui David Tidboald #1

Gramophone – Octombrie 1946

Scrisoarea lui David Rudland #2

Gramophone – Decembrie 1946

Scrisoarea lui David Tidboald #2

Scrisoarea lui J. J. Pastene

David Tidboald: People I Made Music With

David Tidboald în Berlin, în drum spre un concert al Berliner Philharmoniker (1946)

Sergiu Celibidache și Berliner Philharmoniker – 1945

Sergiu Celibidache, Wilhelm Furtwangler