într-o joi, 11 aprilie, la Ateneul Român
Ludwig van Beethoven: Uvertura Leonora nr. 3, op. 72b
Wolfgang Amadeus Mozart: Concertul nr. 7 pentru vioară şi orchestră
Johannes Brahms: Simfonia nr. 2, în re major, op. 73
Solist: Daniel Podlovschi
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Când muzica vorbește, se ajunge ca Uvertura Leonora 3 să răsune la Ateneu exact în momentul în care scandalul demiterii directorului Filarmonicii a atins punctul de fierbere. Pentru că geneza operei Fidelio, trecând prin etapa Leonore, nu face decât să afirme încă o dată greutatea drumului spre libertate. Un paradox este că această operă singulară a lui Beethoven provoacă emoție indiferent dacă este cântată bine sau nu. Aseară, uvertura Leonore 3 a fost interpretată excelent de o orchestră galvanizată de direcția lui Christian Badea. De o atmosferă apăsătoare la început, din care razele de lumină ale trompetelor (plasate pe scările ce urcă din foaier spre Sala Mare) construiau o lume, dirijorul a echilibrat cu finețe tot ce se întâmpla între aceste limite dramatice. Mare moment artistic, la capătul căruia, odată ce aplauzele se stingeau, te-ai fi așteptat ca din culise să se audă tânguirea lui Florestan: Gott! Welch Dunkel hier! (Doamne! Ce întuneric e aici!).

Însă seara de la Ateneu a continuat cu Mozart și cu prezența pe scenă a unui nume pe care lumea l-a uitat: Daniel Podlovschi. Un fost copil minune, apoi un mare violonist, de un talent la fel de mare precum cel al lui Ștefan Ruha, acum la o vârstă la care vioara pare ultima legătură cu viața, Podlovschi a început să cânte un concert de Mozart, al șaptelea, apocrif sau nu, dar care e rămas acolo, în memoria melomanului, rezonând mereu printre pârâiturile unui disc pentru gramofon al lui Yehudi Menuhin și George Enescu.

Nu e locul unei cronici tehnice, ar fi nedreaptă pentru un violonist căruia istoria i-a refuzat o carieră la nivelul valorii sale. Fiul unui profesor de vioară care a pregătit multe talente în România (Christian Badea a fost elevul său), Daniel Podlovschi a fost bursier la Juilliard, recomandat de însuși Isaac Stern, un loc în care a învățat modestia marilor artiști, care știu că întotdeauna mai au de învățat ceva, indiferent de vârstă. Și a învățat mereu de la cei mai mari: Dorothy DeLay, Itzak Perlamann…

Dacă, în 1932, George Enescu îi împrumuta propriile cadenze ale concertului de Mozart unui adolescent numit Yehudi Menuhin, susținându-l apoi ca dirijor cu delicatețea unui părinte care-și învață copilul să meargă, aseară am asistat la un gest de mare generozitate a dirijorului Christian Badea, coborând în mod voit sunetul unei orchestre de cameră la un nivel sonor atât de scăzut, încât vioara lui Podlovschi să fie toată în lumina reflectoarelor. Sigur, agilitatea nu mai e acolo, nici nu mai are cum, și uneori experiența audiției a fost dureroasă, căci fragilitatea era prezentă, din plin, dar în multe momente a răzbătut și marele solist de altădată, în special în ceea ce privește adevărata artă a viorii: intonația, muzicală și delicată, poetică. Un encore de Bach, străbătut de slăbiciuni, dar și de filosofia eternității, au încheiat ceea ce ar putea fi ultima apariție a marelui violonist la Ateneul Român.

Christian Badea a revenit la un discurs de o robustețe electrizantă în Simfonia nr. 2 de Brahms. Într-adevăr, dirijorul a citit supranumele de „Pastorală” dat simfoniei într-o cheie a pulsației romantice în care natura înseamnă vigoare. O primă parte (Allegro non troppo) arhitecturală, a dat dimensiunea discursului muzical, care a continuat cu un Adagio meditativ, la limita funebrului, în care corzile „grele” ale violoncelelor și contrabașilor au avut o textură fină și întunecată ce a încărcat atmosfera, tensionând-o puternic, pentru ca trecerea la părțile finale să fie contrastantă și dramatică. Într-adevăr, după o parte a treia în care grazioso n-a fost ostentativ, izbucnirea finală, din Allegro con spirito, a debordat de culoare, păstrând mereu însă o linie sobră.

Un concert excelent, care se reia și astăzi și pe care îl recomand oricui, cu atât mai mult cu cât viitorul Filarmonicii nu arată bine în acest moment.