Îndepărtarea managerului Filarmonicii, după un an 2018 în care Ateneul a găzduit o serie de concerte de o calitate comparabilă cu cele programate în Festivalul Enescu, arată că fantoma „Tezelor din Iulie” ale lui Nicolae Ceauşescu bântuie şi astăzi Ministerul Culturii, la 30 de ani de la căderea comunismului.

Pentru cei care sunt prea tineri ca să fi fost martori și pentru cei care nu știu, pur și simplu.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, România a cunoscut o scurtă perioadă de liberalizare culturală: cinematografele au început să ruleze filme americane, franțuzești și italiene, în teatru au apărut producții tot mai moderne semnate de tineri (la acea vreme) precum Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, literatura publicată nu mai era doar despre colectivizare, poezia ideologică făcuse un pas înapoi, iar arta modernă a încetat să mai fie un subiect tabu. Sigur, eram departe încă de ceea ce se întâmpla în țările democratice, dar lucrurile se așezau pe un drum în direcția bună, un drum ce părea fără sfârșit. A durat câțiva ani, pentru că, în Iulie 1971, Nicolae Ceaușescu va ordona întoarcerea la proletcultism și subsecvent la naționalism, printr-un discurs transpus apoi în legi și regulamente, ce va căpăta  denumirea de tristă faimă de „Tezele din Iulie”.

În 1973, ca efect direct al acestor teze, după numai trei spectacole, piesa de teatru Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, este interzisă. România devenise punctul de pornire al unui exod artistic. O părăsesc regizori (Ciulei, Pintilie, Șerban), cântăreți de operă (Vasile Moldoveanu, Ileana Cotrubaș), balerini (Sergiu Ștefanski, Magdalena Popa), scriitori (prea mulți pentru a putea fi înșirați aici).

După 1989

Unele arte n-au putut fi îngrădite, în primul rând cele care nu depindeau de finanțarea statului: literatura, artele plastice. Dar în ceea ce privește artele spectacolului, „Tezele din Iulie” au rămas aplicabile, pentru că puteau fi controlate prin ministerul culturii.

În Noiembrie 1993, regizorul Andrei Șerban demisionează de la conducerea Teatrului Național București, după ce modernizase repertoriul, montase piese de teatru care erau revoluționare pentru acea vreme (Trilogia Antică) și teatrul începuse să facă turnee internaționale. Motivul? Presiunile pentru întoarcerea la vechiul model de a face teatru, argumentat cu tot felul de declarații naționalist-obtuze ale actorilor care au pus presiune pe ministerul culturii, astfel încât alungarea marelui regizor devenise iminentă.

În Mai 2015, regizorul Răzvan Ioan Dincă este suspendat din funcția de director al Operei Naționale București, după ce, timp de câțiva ani, la București au fost invitate o serie de nume mari ale regiei de operă din lume (Graham Vick, Stephen Barlow, Paul Curran, Vera Nemirova, John Fulljames, Valentina Carrasco). Pus sub acuzare, a fost achitat definitv la sfârșitul lui 2018, însă suspendarea l-a împiedicat să-și ducă la bun sfârșit mandatul.

În Aprilie 2016, Johan Kobborg și Alina Cojocaru, doi celebri balerini la Royal Ballet și English National Ballet sunt pur și simplu expulzați de la Opera Națională București, cu participarea directă a ministrului culturii, după ce, timp de doi ani și jumătate, compania de balet fusese într-o continuă ascensiune, prezentând coregrafii notorii de pe scena internațională (Manon) și plecând în turnee mondiale (New York).

Ce a urmat la Operă se știe: producțiile moderne au fost abandonate, baletul s-a întors la coregrafiile naționale de calitate scăzută.

Ce se întâmplă acum la Ateneu

Aprilie 2019: Directorul Andrei Dimitriu este pe punctul de a fi demis de la conducerea Filarmonicii în urma evaluării pentru activitatea din anul 2018. Exact anul în care Ateneul Român a atins un nivel al excelenței artistice fără precedent în epoca postcomunistă.

Îmi aduc aminte foarte bine cum, în luna Decembrie 2017, presa culturală românească o felicita pe pianista Dana Ciocârlie după câștigarea unui important premiu discografic în Franța pentru integrala lucărilor pentru pian solo de Schumann. În Ianuarie, o ascultam la Ateneu, invitată să cânte Concertul pentru pian de Schumann, acompaniată de Orchestra Filarmonicii condusă de Christian Badea. Era începutul unui drum în direcția corectă, spre valorile artei interpretative. În primăvară au venit Christian Zacharias și Vasily Petrenko, într-o singură săptămână, ce săptămână! În Iunie, Andrei Ioniță, un prinț al violoncelului, cânta Șostakovici la Ateneu, iar stagiunea se încheia cu un fantastic concert care celebra centenarul Bernstein în preajma zilei Americii.

Ce a urmat? În timp ce ministerul culturii aprindea artificii pe muzica Rapsodiei lui Enescu, în cel mai vulgar mod imaginabil pentru Centenarul României, ministrul a fost demis, în Ianuarie, chiar de Ziua Culturii Naționale.

Apoi, când același minister alături de primăria Bucureștiului nu mai pridideau cu risipirea banilor publici pe idei dintre cele mai lamentabile prin care muzica ar fi trebuit să sărbătorească Ziua Națională, Filarmonica iniția practic singurul proiect serios și susținut pentru cei 100 de ani ce au trecut de la 1 Decembrie 1918: o stagiune centenară.

Proiectul n-a obținut niciodată finanțarea extrabugetară necesară pentru a aduce la București artiști pe măsura evenimentului. Cu toate acestea, apelând la toate sursele de finanțare posibile, programul stagiunii centenare, într-o versiune mai restrânsă, n-a făcut nici un compromis față de excelență.

Christian Zacharias a revenit în Octombrie pentru a o deschide, cu Beethoven. Momentul cel mai incandescent a fost apoi în Noiembrie, când Christian Badea și Mischa Maisky au electrizat Ateneul în Concertul pentru violoncel de Dvořák. Marea Unire și-a găsit echivalentul muzical în oratoriul Creațiunea de Haydn, apoi a fost Daniel Ciobanu scoțând scântei din clapele și corzile pianului, apoi Katia Buniatishvili și așa a fost anul 2018. Un an în care la Ateneu au mai cântat și Elisabeth Leonskaya și Fazil Say, două personalități atât de contrastante prin modul în care înțeleg arta pianului, dar la fel de mari artiști. Am văzul și auzit lumea uimită că așa ceva se poate la Ateneu. Așa a fost și s-a putut.

Probabil că programul de conferințe de la Ateneu n-a reținut prea mult atenția comisiei de evaluare a ministerului, deși Ateneul Român a fost construit cu această misiune, de a găzdui conferințe și abia apoi concerte. În perioada interbelică, textele integrale sau măcar rezumatele acestor conferințe erau publicate într-un raport de activitate de sute de pagini, care se vindea în librării. În 2018, această tradiție a continuat, cu mari personalități, inclusiv deținători ai premiului Nobel, dezbătând temele zilei.

În anii stalinizării, Filarmonica era descrisă în documentele de partid drept o „citadelă a reacțiunii”. Optica oficialilor din minister nu pare să fi evoluat, deși anul acesta vom celebra 30 de ani de la despărțirea sângeroasă de comunism.

Astfel, în Aprilie 2019, se încropește o comisie compusă din doi actori și un dirijor de provincie care analizează sintactic un raport de activitate, apoi, în litera regulamentelor imaginate de ei, decid că activitatea managerului pe anul 2018 este insuficientă. I-a văzut cineva pe Carmen Croitoru, Demeter Andras şi Vlad Mateescu la vreunul dintre aceste concerte? Dar pe Mădălin Voicu, secretarul de stat care coordonează activitatea instituțiilor muzicale, cât și pe cea a acestor comisii-cozi-de-topor, l-a văzut cineva asistând la vreun asemenea concert? Eu nu. Oricum, nu eram atent la persoanele publice din sală, ci eram ocupat să mă bucur de muzica de calitate interpretată la nivel de excelență europeană.  Normal că nu au venit cei din minister, doar nu crezuseră nici o clipă în proiect, nefinanțându-l. Normal că succesul acestor momente era o palmă pe fața ministerului, obligat de realitate să constate nulitatea multora dintre proiectele pe care le finanțase generos.

Acesta este sindromul tezelor din Iulie: cum începe o instituție de cultură să iasă din rând, încercând să facă ceva „ca afară”, dar cu seriozitate, fără să copieze și să vulgarizeze, imediat se găsesc niște factori de putere să taie capul directorului și să vireze înapoi, spre „valorile naționale”.

Secretarul de stat Mădălin Voicu cu asta se ocupă: cu aplicarea tezelor din Iulie. În 2018 organiza un concurs de management care a fost anulat în urma contestațiilor, pentru că favorizase pe unul dintre candidați. La Operetă, un alt concurs o permanentiza pe post pe directoarea interimară, sub a cărei conducere instituția a avut cei mai catastrofali ani atât din punct de vedere artistic cât și financiar, prima măsură managerială a noului director fiind să trimită o scrisoare guvernului cerând bani, căci ei tot nu pot face nimic, în continuare.

Nimeni nu a plătit pentru eșecurile acestea la minister, deși toate se întâmplau în aria de competență a dlui Mădălin Voicu.

Harababura din instituțiile muzicale din România este o replică a harababurii din acest minister al culturii, în care miniștrii se succed la fel de des precum directorii interimari de la Operă. De când a câștigat alegerile, PSD a schimbat patru miniștri ai culturii: Ionuț Vulpescu, Lucian Romașcanu, George Ivașcu, Valer Breaz, primii doi căzând cu tot cu guvern. Singurul care rămâne neclintit pe poziții de când PSD a câștigat alegerile este dl Mădălin Voicu, care acum se ascunde cu tot cu ministru în spatele unei comisii. Până când?