Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Mitsuko Uchida și Cristian Măcelaru în penultima zi de Festival


Într-o Sâmbătă, 21 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 19 în în Fa Major KV 459
R. Strauss: „Metamorphosen”, studiu pentru 23 de coarde solo (TrV 290, Av 142)
Mozart: Concertul pentru pian şi orchestră nr. 20 în Re Minor KV 466
Orchestra de cameră Mahler
Mitsuko Uchida – dirijor, pian

apoi, la Sala Palatului
Strauss: Poemul simfonic “Don Quixote”
Beethoven: Simfonia nr. 3 în Mi bemol major op. 55 “Eroica”
Ken Hakki – violă
Truls Mørk – violoncel
Concertgebouw Orchestra
Cristian Măcelaru – dirijor

Un Ateneu sub asediu

Mare înghesuială la intrarea în Ateneu la concertul lui Mitsuko Uchida din penultima zi a Festivalului Enescu 2019. Dacă în 1958, la prima ediție, când numărul vedetelor invitate era foarte mic, concertul lui Barbirolli s-a repetat a doua zi, la cererea înflăcărată a publicului, astăzi așa ceva nu mai este posibil. M-a amuzat puțin apetența pentru Mozart a unor gânditori ai României pe care m-aș fi așteptat să-i văd la alte evenimente ale festivalului, unde multe dintre gândurile lor s-ar fi întâlnit admirabil cu muzica: Moses und Aron, sau Mathis der Maler (în 2017). În orice caz, era atâta lume care voia s-o vadă pe pianista japoneză, încât la pauza concertului era aproape imposibil să ieși, riscul de a nu mai fi primit înapoi fiind semnificativ.

Mitsuko Uchida are un renume în muzica lui Mozart, de zeci de ani înregistrând disc după disc, la label-uri importante. N-a avut un parcurs ușor. Când a apărut în peisajul muzicii europene era o prezență insolită, care venea după o generație de pianiști cu totul extraordinară (Haskil, Anda, Lipatti etc.) și concura cu una nouă, incredibil de bună (Barenboim, Perrahia etc.). Avea cronici de disc proaste, dar asta nu împiedica studiourile să-i propună noi contracte iar invitațiile să curgă de peste tot. Dacă războiul pentru concertele de pian a fost pierdut în fața celorlalți mari pianiști ai generației sale, Uchida s-a impus în sonatele mozartiene, unde a găsit limbajul cel mai potrivit pentru a ajunge la inima melomanilor. Cu toate astea, marea pianistă a demonstrat artă adevărată și tehnicitate, rezistând până astăzi, când este considerată un etalon pentru interpretarea muzicii lui Mozart.

Mitsuko Uchida la Enescu 2019 (Foto: Simona Chițan)

La un asemenea interes pentru un concert, așa cum a fost cel de la Ateneu, aștepți perfecțiunea și nimic mai puțin. Ba chiar epifania. Însă dublul rol de solist și dirijor n-a funcționat atât de bine încât să aducă paradisul mai aproape. Cu spatele la public, Uchida a schițat dirijatul, punctând energic momentele de explozie muzicală ale Concertului nr. 19, în timp ce pianul descoperit pentru a nu-i împiedica vederea către instrumentiști a produs sunete foarte puternice, amplificate curios de cupola Ateneului, încât se auzeau și sunetul clapelor și mormăielile pianistei. Un discurs sonor energic, cu o profunzime a sunetului neașteptată, dar ușor rutinieră. Dialogul dintre pian și suflătorii de lemne din Allegro vivace a fost tranșat fără regrete de partea solistului, totul fiind pus în slujba lui. Aceeași abordare și în Concertul nr. 20, foarte bine interpretat și acesta, cu o Romanță excepțional redată, dar căreia i-a lipsit meditația. Cred că această parte a concertului e cea mai reprezentativă pentru „zâmbetul strivit de o lacrimă”, metafora geniului mozartian, dar din interpretare a lipsit această ambiguitate misterioasă. Desigur, toate observațiile trebuie luate păstrând proporțiile, arta lui Mitsuko Uchida este la un nivel foarte înalt, inaccesibil încă pianiștilor de la noi.

Marele cadou al acestei după amiezi a fost Metamorfoza lui Richard Strauss. Wikipedia vă poate da toate amănuntele despre acest studiu, mă limitez doar la a remarca decepția lui Strauss scriind această partitură în ultimele zile ale războiului, e vorba chiar de o metamorfoză componistică prin care autorul Cavalerului rozelor ajunge să semene cu Șostakovici. Mahler Chamber Orchestra au cântat fără dirijor, în picioare, mai puțin corzile „grele” ale violoncelilor și contrabașilor. Au început printr-un moment de reculegere, probabil neînțeles de o parte a spectatorilor, iar, în timp ce prima temă a violoncelului a deschis lucrarea, atitudinea celorlalți instrumentiști a rămas la fel de reculeasă până când au început și ei să cânte. Multă tristețe, chiar dezolare în această muzică a sfârșitului unei lumi, Strauss având intuiția că va dispărea și el odată cu ea. N-a fost un colaboraționist al regimului nazist, dar l-a girat naiv prin rămânerea în Germania, prin detașarea cu care scria opera Capriccio în timp ce lumea trecea printr-o tragedie la o scară inimaginabilă. Am ascultat acest studiu de multe ori în diverse înregistrări, dar în acustica Ateneului, acest cvartet de corzi amplificat la 23 de instrumente a vibrat tulburător, prin fiecare dintre ele. Pe măsură ce tot mai multe corzi participau în acest concert, întrevedeai și speranța, dar și frumusețea dureroasă a Ultimelor patru lieduri. Apoi muzica revenea la tema violoncelului, mereu pustiită, o contemplare decepționată a ruinelor și a eșecului umanității. A fost un șoc emoțional, cu atât mai mare cu cât piesa nu se potrivea deloc cu restul programului în care urma să înceapă Concertul nr. 20 de Mozart. Dar poate că numai așa această extraordinară lucrare a putut fi apreciată la adevărata ei valoare.

Prima zi cu Concertgebouw: Cumințenia pământului

O tradiție a Festivalului Enescu este să programeze cele două concerte ale marii orchestre olandeze în ultimele zile ale bienalei. Am evitat să urmăresc concertele dirijorilor români pe care nu-i apreciez, tot atât pe cât mi-am dorit să-l văd pe Christian Badea conducând Filarmonica din Sankt Petersburg. Dar din categoria dirijorilor pe care-i ocolesc cu intenție nu face parte Cristian Măcelaru. Proaspăt numit la conducerea muzicală a orchestrei radio din Köln, interesul pentru arta acestui dirijor a crescut foarte mult în ultima vreme. Măcelaru l-a înlocuit în ultimul moment pe un Mariss Jansons bolnav la direcția primului concert al olandezilor, așa că ieri am avut ocazia specială să-l vedem chiar înainte de începutul primei sale stagiuni simfonice din Germania. Comparațiile cu Celibidache, la modă azi în zona radiodifuziunii publice, sunt cu totul deplasate și nu-i fac bine nici subiectului acestora.

Concertgebouw este o orchestră cuminte, de un echilibru minunat, dar are nevoie de un dirijor cu multă personalitate pentru a ieși din zona unui discurs frumos dar nu neapărat interesant. Gatti reușea de minune să galvanizeze acest ansamblu, după cerebralii  Jansons sau Haitink. Măcelaru n-a reușit.

Truls Mørk (Foto: Alex Damian)

Un prim Strauss, Don Quixote, tern și plictisitor, în ciuda unei partituri atât de frumoase, a fost salvat de momentele cu adevărat captivante ale violoncelului lui Truls Mørk. Fiecare solo al celistului norvegian înviora delicat seara și nu poți decât să regreți că acest capabil artist nu a avut parte de un concert sau recital numai al său la Ateneul Român. Mai ales că are în discografie un minunat disc, înregistrat recent, cu Simfonia concertantă a lui Enescu. E inevitabilă comparația dintre acest Don Quixote și sclipitorul Don Juan din concertul lui Vasily Petrenko cu Filarmonica din Oslo, Strauss de aseară rămânând mult în urmă.

Cristian Măcelaru (Foto: Alex Damian)

Chiar dacă amplificarea electrică a Sălii Palatului a funcționat foarte bine anul acesta, permițând marilor orchestre să nuanțeze audibil chiar și cele mai fine sunete, a fost un risc pentru Concertgebouw să cânte Eroica lui Beethoven în aranjamentul orchestral original, cu un ansamblu redus la dimensiuni aproape camerale. Misiune imposibilă pentru dirijor, care nu a reușit decât să tacteze cât a putut de exact simfonia, dar n-a produs decât prea palide culori orchestrale. Un dirijor a cărui mână stângă nu face mare lucru în plan expresiv, de cele mai multe ori dublând gestica mâinii drepte, atunci când nu are de indicat intrări, sau de întors pagina partiturii, Măcelaru a depus mult efort pentru a scoate din monotonie partea a doua a serii. A reușit doar să creeze niște contraste dinamice tare-încet și a trăit ardent o partitură a cărei flacără numai el o simțea. Marșului funebru din partea a doua i-a lipsit solemnitatea, devenită puțin caricaturală în condițiile lipsei de reverberație a sălii, era exact ceea ce a umplut paharul după lunga primă parte dusă la capăt neinteresant. Desigur, nimic de reproșat în planul exactității execuției tehnice, însă lipsa de inspirație (un atribut care nu este deloc obligatoriu) a fost plenară în această primă seară a celor de la Concertgebouw. Două bisuri diabetice au încheiat seara, în căutarea unui drum facil spre inimile spectatorilor, însă doar o parte dintre ei au sucombat sub dulceața lor.

Mai e o zi.

 

 

 

 

Un comentariu la “Mitsuko Uchida și Cristian Măcelaru în penultima zi de Festival

  1. Pingback: Enescu 2019: Cum a fost și ce va urma? | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: