Într-o Vineri, 17 Ianuarie 2020, la Ateneul Român
Deschiderea Anului Beethoven – 250 de ani de la nașterea compozitorului

Ludwig van Beethoven:
– Uvertura Creaturile lui Prometeu, op.43
– Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op.61
– Ruinele Atenei, op.113

Orchestra simfonică și corul academic al Filarmonicii „George Enescu”
Maestru de cor: Iosif Ion Prunner
Alexandru Tomescu – vioară
Ana Stănescu – soprană, Mihai Raicea – bariton, Marius Boloș – bas
Jin Wang – dirijor

Anul muzical 2020 a debutat ridicol. În timp ce Filarmonica repeta pentru aniversarea celor 250 de ani ai lui Beethoven, guvernul, prin ministerul culturii, își comanda un concert exclusivist de ziua culturii naționale, cu invitații pentru nomenclatură. Au venit și președintele și premierul (ceea ce nu se întâmpla pe vremea  PSD). Prilej de moțăială pe muzică românească, cu tresăriri de bucurie la recunoașterea șlagărelor (Rapsodia română de Enescu sau Balada lui Porumbescu). E bine totuși că ministrul a supraviețuit evenimentului, nu ca bietul Romașcanu, acum doi ani, care a intrat la concertul de ziua lui Eminescu în chip de mare oficial și a ieșit din Ateneu ca persoană fizică, demis. În mărginirea lor, acești oameni care se prefac că administrează cultura nu sunt capabili să realizeze că aniversarea lui Beethoven este, de fapt, o ocazie de a privi integrarea europeană a României și din punct de vedere muzical. Mă bucur însă că adevăratul eveniment a fost concertul de stagiune, deschis publicului, în timp ce „aleșii” au fost expuși la valsul penibil al lui Eugen Doga. Pentru o dată, poporul a avut parte de un program artistic mult mai bun și, mai ales, mai interesant.

Tomescu, insuficient

În aceste condiții, concertul de deschidere al anului Beethoven a revenit lui Jin Wang. Un dirijor educat în Austria, cu o prezență constantă în România în ultimul deceniu, unde s-a dovedit mai bun decât mulți „maeștri” naționali, dar ținându-se departe de vreo funcție în cadru instituționalizat, astfel încât n-a  stârnit încă invidii devastatoare. Faptul că aniversarea lui Beethoven a avut un invitat „străin” e un lucru bun. La fel și prezența violonistului Alexandru Tomescu, câștigător al concursului Enescu acum mulți ani, la una din rarele sale evadări în afara Orchestrei Naționale Radio.

Prima parte a serii a început cu uvertura Creaturile lui Prometeu, nu doar o bună introducere, ci și un moment de anticipare a programului de după pauză. Jin Wang a condus bine, foarte atent la detalii, dând intrări precise, zâmbind afabil reușitelor individuale, dar în ansamblu interpretarea sa a fost cuminte, fără vervă.

Impresie confirmată apoi și în Concertul pentru vioară, în care dirijorul n-a construit o progresie dramatică autentică în lunga introducere orchestrală, ci s-a limitat la o lectură fără greșeală, atât de atentă la formă, încât Beethoven a început să semene prea mult cu Haydn. De partea cealaltă, Alexandru Tomescu, după ce a încercat să se conecteze la tensiunea concertului în cele trei minute și ceva ale orchestrei, legănându-se, dublând gestica dirijorului prin aprobări părintești din cap adresate șefului de partidă, a pus arcușul pe coardele viorii și nimic din acea „trăire” vizuală nu a părut să se continue în muzica lui. O lipsă evidentă de legato în cel puțin două momente din Allegro ma non troppo n-a putut ascunde faptul că abordarea sa nu e nici măcar iconoclastă (opusă celei a lui Menuhin, de exemplu), ci că pur și simplu nu are mare lucru de spus dincolo de livrarea notelor. Bună tehnică, totuși, în cadențele din finalul primei părți și din Rondo. Allegro. Mi-ar fi plăcut să aud însă un sunet mai viu, mai colorat din Stardivarius-ul său în momentele în care cânta odată cu orchestra Filarmonicii, care are un sunet cu personalitate mai mare decât cea a Radioului, ceea ce presează soliștii să găsească soluții pentru a ieși în evidență. Cu toate astea, Tomescu are o anumită carismă atrăgătoare de fani, iar  admiratorii lui au plecat mulțumiți după ce i-a răsplătit cu două encore, risipind puțin din complezență.

Frumusețea Ruinelor Atenei

Spre deosebire de evenimentul Beethoven 250 organizat de Orchestra Națională Radio, unde s-au cântat hit-uri („Eroica” și „Imperialul”) în interpretare „națională”, Jin Wang a sesizat mai bine oportunitatea unei aniversări, impunând în program și o compoziție rară, de fapt redarea integrală a muzicii Ruinelor Atenei, în locul mai cunoscutelor uverturi și marș alla turca.  Acesta a fost și motivul care m-a determinat să merg la concertul de la Ateneu.

Beethoven a compus lucrarea în 1811, deci în perioada de maturitate, ca muzică incidentală, adică, în limbaj actual, drept ilustrație muzicală pentru o piesă de teatru scrisă de un dramaturg pe nume August von Kotzebue. Catalogarea ca op. 113 o plasează după ultima sonată pentru pian (nr. 32, op. 111) și înainte de Simfonia a IX a (op. 125), practic în perioada în care tocmai revizuia opera Fidelio pentru cea de-a treia reluare în forma finală. Mai mult, până să termine de scris uvertura actuală a operei, Beethoven a folosit în debutul primului spectacol din 1815 chiar uvertura Ruinelor Atenei. Sigur, nu este cea mai reprezentativă compoziție a sa, dar cu siguranță merită să fie descoperită de public și în sala de concert, nu doar din foarte puținele înregistrări (Bernhard Klee – 1976 sau Thomas Beecham – fără soliști, 1958).

Piesa de teatru a lui Kotzebue e absurdă până la ridicol: o alegorie despre zeița Atena care se trezește după un mileniu pentru a constata că Grecia e stăpânită de turci, ceea ce o face să plece la Budapesta stăpânită de împăratul Franz I, pentru că acolo se refugiaseră muzele. Inclusiv muza teatrului, se înțelege, căci premiera piesei avea loc la un teatru din Pesta. Cum s-a întâmplat de multe ori de-a lungul istoriei, a supraviețuit muzica, prin geniul compozitorului, dramaturgul modest dispărând din memorie. Beethoven a scris o uvertură și încă șapte numere muzicale pentru orchestră, cor și trei soliști (soprană, bariton și bas).

A fost mai mult decât interesant să ascult pe viu câteva bucăți muzicale inedite și foarte frumoase. Mai întâi duetul dintre bariton și soprană, dramatic și trist, deplângând soarta Greciei oprimate de otomani, dar care poate fi privit și ca o schiță pentru muzica lui Fidelio care nu s-a calificat pentru includerea în operă. În același timp, un motiv de bucurie la descoperirea unor voci foarte tinere, aproape debutante: în primul rând Mihai Raicea, posesorul unei voci de bariton cu un timbru frumos și cu o egalitate a registrelor bună, ceea ce fac ca pasul logic următor al unui rol mozartian să fie promițător, apoi Ana Stănescu, o soprană crudă încă, dar cu voce frumoasă.

Apoi Corul dervișilor (Du hast in deines Ärmels Falten) ce precede mai cunoscutul marș alla turca, în timpul căruia nu am putut să nu mă gândesc la Mozart (Răpirea din serai) sau la Rameau (intrarea Turcul generos din Indiile galante).

În fine, aria basului (Will unser Genius), hieratică, în care Marius Boloș a demonstrat experiență, proiectând o voce impresionantă și profundă, dar cam prea duhovnicesc cântată, confundând rolul Marelui preot din partitură cu un popă ortodox, când contextul era iluminist, clasicist, eventual masonic, mai apropiat de  Sarastro din Flautul fermecat.

Jin Wang a părut mai energic decât în cazul Concertului pentru vioară, manevrând bine corul cu texturi bine definite ale vocilor și echilibrând sonor toate planurile cu dexteritate, entuziasmul cu care și-a condus proiectul fiind vizibil. Bravo lui.