într-o duminică, 5 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Concertul nr. 4 în mi bemol major pentru corn și orchestră K. 495
Felix Klieser – corn
Mozart: Marea Missă în do minor K. 427
Elena Moșuc – soprană
Emilie Rose Bry – soprană
Ioan Hotea – tenor
Adrian Sâmpetrean – bas
Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
London Mozart Players
Nicolae Moldoveanu – dirijor

O coincidență stranie face ca în aceeași zi în care am aflat că Ivan Patzaichin și Ion Caramitru nu mai sunt printre noi, Festivalul Enescu să programeze la Ateneu și la Sala Palatului două concerte de muzică sacră.

Însă cel mai reușit moment muzical al zilei a fost Concertul nr. 4 pentru corn al lui Mozart, interpretat de admirabilul Felix Klieser. Orchestrele bucureștene suferă crunt la acest instrument, fie că e vorba de Filarmonică, Operă sau Radio. Dezinvoltura cu care tânărul cornist german (născut în 1991) a abordat partitura solistică, virtuozitatea și precizia tonală sunt fără echivalent la noi. Sonoritatea luminoasă a instrumentului său a fost în perfect acord cu stilul cerut de Mozart și ne-am bucurat cu toții de un concert reușit, continuat apoi cu generozitate de un encore constând în partea a doua a Concertului nr 2 de Mozart. Cu atât mai interesantă a fost performanța lui Klieser cu cât n-a folosit nici o clipă mâna dreaptă pentru a modula sunetul prin pâlnia cornului. N-a fost o alegere, ci o limitare fizică, pentru că artistul s-a născut fără mâini. Cu toate acestea, el reușește să acționeze valvele cornului (așezat pe un stativ special) cu degetele de la piciorul stâng. Am asistat astfel la o secvență desprinsă parcă din filmul lui Jim Sheridan, My Left Foot, pentru care Daniel Day Lewis obținea premiul Oscar în 1989. Faptul în sine că un om își poate depăși handicapul reușind să cânte la un instrument muzical e admirabil, dar când o face la cel mai înalt nivel profesionist, în care poate evolua pe scena unui Festival ca Enescu 2021 sau să înregistreze toate concertele pentru corn ale lui Mozart și încă alte cinci discuri apreciate de critica muzicală internațională, este pur și simplu uluitor. Și emoționant până dincolo de cuvinte.

Nicolae Moldoveanu și London Mozart Players se cunosc de multă vreme, pentru că dirijorul român a fost guest conductor al micului ansamblu britanic în perioada 2002-2008. Împreună i-au servit lui Felix Kleiser un acompaniament foarte bun, însă, în partea a doua a după amiezii de la Ateneu, situația s-a schimbat în rău. Dacă orchestra a rămas la fel de mozartiană, deși fără să fie vibrantă, dirijorul n-a reușit să echilibreze prea bine vocile corului și ale soliștilor cu instrumentiștii londonezi, ba chiar a tolerat un stil vocal care are prea puțină legătură cu Mozart. Ar fi trebuit să fie Marea Missă în Do minor, dar în multe locuri lucrarea a sunat cam ca Hăulita de la Ateneu. Corul Filarmonicii a fost deseori greoi, de parcă ar fi cântat operă rusească, doar dicția mai clară decât de obicei reamintindu-mi că e vorba de muzică sacră în limba latină. Greul Missei l-a dus veterana Elena Moșuc plesnind de sănătate vocală. Dar și ea părea să-l confunde pe Mozart cu Verdi, străduindu-se parcă prea mult să demonstreze resurse muzicale de care nu era nevoie, sacrificând triluri și afișând o agilitate chinuită. Mult mai proaspătă, Emilie Rose Bry n-a reușit decât să aproximeze coloratura și să arate un registru grav inconsistent, deși cânta partea de alto. Ionuț Hotea, altădată un talent atât de promițător, a părut ieșit din formă, depunând eforturi vizibile pentru o producție vocală minusculă, fiind deseori acoperit de colegii de platou solistic și mereu de către cor. În fine, Adrian Sâmpetrean a fost cel mai satisfăcător, deși vocea sa nu este deosebit de gravă, iar partea care-i revenea e foarte scurtă.

Așadar, un concert inegal, foarte bun în prima parte, sub standard în a doua.

apoi, la Sala Palatului
José Cura: Modus (Kyrie din Recviemul argentinian)
José Cura: Te Deum pentru solistă, cor și cor de copii (primă audiție)
Polina Pastirchak – soprană
José Cura: Ecce Homo (Triptychum: Magnificat; Calvarium; Stabat Mater)
Carmen Lidia Vidu – regizor multimedia
Elisa Balbo (Maria), Ramón Vargas (Cristo), Roxana Constantinescu (Magdalena), Marius Vlad Budoiu (Iuda, Tribunos, Ioannes), Nicolas Testé (Vox Creaturæ, Caiphas, Pilatus), Vlad Ivanov (narator)
Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Corul de Copii al Radiodifuziunii Române (maestru de cor: Răzvan Rados)
Philharmonia Orchestra, London
José Cura – dirijor

Dezamăgire previzibilă la Sala Palatului, unde seria de evenimente „Mari orchestre” a inclus o seară cu compoziții ale tenorului argentinian José Cura. De fapt, tenoratul este doar cea mai cunoscută latură a lui Cura, mai corect ar fi să-l identificăm drept muzician sau mai degrabă un intelectual al muzicii. Pregătirea sa academică nu e doar vocală, ci include și studii de pian, compoziție, dirijat, iar personalitatea sa artistică este renascentistă, abordând cu curaj (și succes) regia de operă. Dar asta nu înseamnă că e obligatoriu să și exceleze în tot ce face.

Totuși, seara a început promițător cu un Kyrie simplu, dar care a beneficiat de un crescendo dramatic foarte frumos, stingându-se încet spre final și lăsând mărturia unei sensibilități atașante. Însă mai departe, celelalte două lucrări, Te Deum și ceea ce s-ar putea numi un mini oratoriu, Ecce homo, au lăsat impresia unor compoziții simpliste, abuzând chiar de partiturile corale, însă cu orchestrație destul de banală și limitată, fără nici o surpriză în ceea ce privește contrapunctul. Ca să folosesc o metaforă, a fost ca și când compozitorul ar fi primit să conducă Aston Martin-ul agentului James Bond, împreună cu toate gadgeturile posibile, dar pe care  îl conduce încet, doar în marșarier. Cam aceasta a fost senzația încercată ascultând cum forțele orchestrei Philharmonia au fost folosite în partitura pe care au fost puse să o interpreteze. Sigur, intenția a fost cât se poate de nobilă și generoasă. Un Te Deum în onoarea Festivalului Enescu la celebrarea a 25 de ediții, tema religioasă fiind explicabilă prin contextul pandemiei care împiedică încă revenirea la zilele bune de dinainte de 2020. Nici o îndoială că molima a îngenunchiat activitatea lumii muzicale, provocând dezolarea oricărui artist, cu atât mai mult a unuia atât de sensibil precum José Cura. Însuși faptul că a ales să compună muzică arată impactul produs asupra lui. Și pentru asta merită toate mulțumirile.

Ediția din 2021 a Festivalului Enescu are o încărcătură emoțională neobișnuită. Viktoria Mullova cântând câteva minute două miniaturi de Arvo Pärt, sau Magdalena Kožená evoluând într-o compoziție contemporană bizară sunt doar două exemple de apariții contre-emploi ale unor mari artiști, însă ne rămâne bucuria revederii lor, iar lor emoția unor aplauze care le-au lipsit pe nedrept de mai mult de un an și ambele părți ale scenei ajung astfel să se bucure una de existența celeilalte. La fel a fost și acum, la Sala Palatului, ascultând timbrul inegalabil al lui Ramón Vargas sau vocea penetrantă a lui Nicolas Testé. De altfel, toți cei de pe scenă s-au străduit să își facă treaba cât mai profesionist, la maximumul capacităților lor. Și așa, Festivalul a căpătat o atmosferă retrospectivă, cu atât mai emoționantă. Nu putem decât să sperăm că muzica va reveni la zilele ei bune cât mai repede, dar e destul de sigur că asta nu se va întâmpla imediat și că în clipa asta e doar o fereastră de oportunitate.