într-o sâmbătă, 4 Septembrie, la Sala Palatului
Bartók: Suita de dansuri Sz. 77
Prokofiev: Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 63
Enescu: Simfonia nr. 3 în do major op. 21
Corul Academic Radio (maestru de cor: Ciprian Țuțu)
Nemanja Radulovič – vioară
Philharmonia Orchestra, London
Santtu-Matias Rouvali – dirijor

Ce istorie spectaculoasă are Philharmonia Orchestra! Înființată la sfârșitul războiului de EMI pentru a susține apetitul pantagruelic al producătorului Walter Legge, care contracta artiști pe bandă rulantă, orchestra a devenit independentă și auto guvernată în momentul în care celebrul studio nu mai avea nevoie de un ansamblu permanent. Santtu-Matias Rouvali este noul director muzical, urmând unei galerii de imenși dirijori care începe neoficial cu Karajan, continuă cu Klemperer în perioada de apartenență la EMI și se încheie cu Salonen în zilele noastre. Însă există, în cadrul aceleiași orchestre, și o tradiție a dirijorilor tineri aleși s-o conducă: Riccardo Muti avea 32 de ani când a preluat funcția, Karajan – 37, iar Rouvali 33 în 2019, când a fost numit șeful ansamblului.

Programul concertului de la Sala Palatului a alăturat doi compozitori care sunt celebrați la 140 de ani de la naștere: Enescu și Bartók. Dacă primul este compozitorul nostru național, nu știu de ce România a renunțat să și-l asume, măcar în parte, pe Bartók, cel născut la Sânnicolau Mare și un mare etnolog, cu contribuții importante pentru folclorul românesc, căruia i-a și închinat o suită de dansuri (Sz 56 – pentru pian, Sz 68 – versiunea pentru orchestră), pe care le vom audia în altă seară din acest Festival. Acum, concertul a început cu Dansurile Sz 77, compuse în 1923 pentru aniversarea a jumătate de secol de la unirea orașelor Buda, Pesta și Obuda în metropola care este astăzi capitala Ungariei. Rouvali a condus energic orchestra prin cele cinci dansuri, spre finalul Allegro al lucrării. Gestica sa precisă și expresivă a produs o lectură muzicală căreia orchestra i-a oferit o textură de înaltă definiție. A fost un sfert de oră cu care seara a debutat antrenant.

Concertul nr. 2 de Prokofiev l-a readus la București, după două decenii (!), pe câștigătorul din 2001 al concursului Enescu, Nemanja Radulovič. O apariție insolită, care nu promitea nimic înainte ca violonistul francez de origine sârbă să pună arcușul pe corzi. O primă parte în care a demonstrat aplombul necesar a fost urmată de un Andante assai de o sensibilitate captivantă, cu care Radulovič a câștigat repede simpatia publicului care l-a aplaudat mult la sfârșit pentru a obține encore-ul de Bach obișnuit. Însă miza serii era alta: Simfonia nr. 3 de Enescu.

Multă vreme, Œdipe a avut, în viziunea Festivalului, poziția dominantă în creația lui Enescu, începând cu premiera românească din 1958 și continuând, în special după 1990, cu multe producții la Opera Națională (nu mai puțin de șase în două decenii și jumătate!). Dar accentul pe această lucrare a dispărut după reprezentațiile în concert de la București și Londra ale ediției din 2017. Gradual, în ultimul deceniu, Simfonia nr. 3 a început să fie considerată opus maximus al lui Enescu pe teritoriul simfonic. O lucrare considerată o capodoperă universală absolută de Pascal Bentoiu, autorul celei mai importante exegeze muzicologice a creației compozitorului național, dar, în același timp, o partitură dificilă. Prezentarea ei la bienală a revenit mereu unor orchestre importante, conduse de nume mari ale dirijoratului. Însă muzica acestei simfonii are un anumit ermetism, ea produce mai mult o senzație, în care culoarea orchestrală domină temele numeroase, care rămân cumva în urmă, nememorabile. E nevoie de un dirijor care să aibă curajul de a-și asuma multe libertăți în interpretare pentru a o face accesibilă. Din acest punct de vedere, cel mai bine a reușit Antonio Pappano, care i-a imprimat o adevărată dramaturgie în 2017, viziunea lui a fost revelatoare pentru public, care a aplaudat-o ca și cum ar fi asistat la o operă veristă într-o zi de grație din cel mai bun teatru din lume. Apoi Fabio Luisi, apoi Vladimir Jurowski…

Santtu-Matias Rouvali a arătat mult mai mult respect pentru partitură și rezultatul a fost o lectură come e scritto, în care toate notele erau adânc scrutate, iar echilibrul partidelor instrumentale era impecabil. Dar în final, Simfonia nu s-a „deschis”, rămânând în continuare enigmatică până la sfârșit, cu acel cor pendulând între bătăi de clopot și tema melodioasă a viorilor. Asta nu înseamnă că nu au existat contraste: partea a doua stă mărturie, cu alămuri și percuții războinice, numai că această dinamică a rămas cumva exterioară, iar discursul muzical n-a ieșit prea mult dintr-o anumită monotonie. Ceea ce nu mă împiedică să remarc din nou o orchestră excelentă, așa cum a fost Philharmonia la Sala Palatului. Dar toate aceste observații duc către concluzia că Simfonia nr. 3 e o ștachetă prea înaltă pentru stagiunile românești, ceea ce ne face să ne întâlnim cu ea numai în compania unor mari forțe muzicale europene (Santa Cecilia, Radio Berlin, London Philharmonic și acum, Philharmonia).