Într-o marți, 7 Septembrie, la Ateneul Român
Mendelssohn: Uvertura Visul unei nopți de vară
Bizet: Simfonia în do major
Bruch: Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 26
Nikolaj Znaider – vioară
Academy of Saint Martin in the Fields

Azi a fost o zi foarte bună de Festival. A fost o zi ca pe vremuri, fără apariții cameo ale artiștilor soliști. A fost ca atunci când nici publicul și nici muzicienii nu aveau nici o angoasă colectivă, în fața unei amenințări comune. Așa cum e acum în România, când numărul zilnic de cazuri de Covid s-a dublat de la începutul Festivalului.

Orchestra Academy of Saint Martin in the Fields ar putea fi calificată drept ansamblu în rezidență al Festivalului Enescu, pentru că a concertat la București în aproape toate edițiile de după 1989. Chiar și atunci când liderii lor anulau participarea (Murray Perahia în cel puțin două rânduri), ei tot au venit și au cucerit cu orice repertoriu. Dintre toate aparițiile lor, mereu la Ateneu în ultimele decenii, seara Elgar cu Neville Marriner e una dintre amintirile mele muzicale cele mai prețioase.

Acum, Joshua Bell, directorul lor muzical, a anulat în ultima clipă, ceea ce a făcut ca prima parte a programului de la Ateneu să se desfășoare fără dirijor și Harvey de Souza, șef de partidă vioara I, să joace dublul rol de concert maistru și de dirijor, după modelul francezilor de la Les Dissonances. Uvertura la Visul unei nopți de vară a început de-a dreptul rău, cu decalaje între partidele de corzi, au fost vreo zece secunde, dacă nu și mai mult, aproape de haos. Dar muzicienii britanici au recăpătat controlul asupra partiturii cu calm și au continuat impetuos, impunând, ca de obicei, sunetul lor caracteristic.

Simfonia în do major n-a reprezentat nici o problemă. E aproape un divertisment, o compoziție, Bizet era student când a scris-o, la 17 ani. Nu cred că în ansamblul ASMF de astăzi mai există vreun instrumentist care să fi participat la înregistrarea discului din 1974, dirijat atunci de Marriner, probabil cel mai bun din discografia lucrării. Dar cred că toți membrii acestei falange știu acel disc pe de rost și au ținut să-l repete live la București. Muzica a fost cursivă, lejeră, un model de stil aerisit și direct.

Partea a doua a după amiezii l-a adus pe scenă pe Nikolaj Znaider pentru Concertul lui Max Bruch. Un act de curaj, pentru că tot ASMF, ba încă avându-l solist pe Joshua Bell și dirijor pe Neville Marriner, sunt liderii abundentei discografii a lucrării, cu o înregistrare din 1986. Iar Bell l-a cântat și dirijat excelent la București în 2017. La rândul său, Znaider, un violonist a cărui carieră exploda la începutul anilor 2000, cu o înregistrare a aceluiași concert (cu London Philharmonic și Lawrence Foster la EMI), avea multe de spus. La Ateneu, întâlnirea cu St Martin in the Fields a fost catalitică. În primele măsuri, violonistul și orchestra s-au calibrat, aruncându-și unii altora sonorități pline de vibrație, în special în secțiunile violoncelelor și contrabașilor, încărcate de o energie care urma să se descarce în pasajele solistice ale primei părți. Solistul a etalat un arcuș fenomenal, cu care a captivat pe loc. În Adagio, expresivitatea a debordat, făcând timpul să se comprime, deși timpii erau atât de lenți. Znaider a terminat fulminant, profitând de partitura lui Bruch, la rândul ei foarte energică. Sentimentul că am asistat la un mare concert de vioară a fost irepresibil.

După un mic discurs despre bucuria de a reîntâlni publicul după o lungă perioadă de izolare, violonistul danez a oferit un encore special: Preludiul coral în fa minor „Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ” de Bach, într-un aranjament pentru vioară și orchestră. A fost emoția zilei, dublată și de referința culturală a peliculei lui Tarkovski, Solyaris, unde același preludiu, în transpunerea electronică a lui Eduard Artemiev, însoțea cele mai nostalgice cadre, cu eroii filmului levitând printre amintiri și tablouri de Bruegel. Un motiv întemeiat să pleci înlăcrimat de la Ateneu.

apoi, la Sala Palatului
Enescu: Suita nr. 2 în do major pentru orchestră op. 20
Șostakovici: Concertul nr. 1 în mi bemol major pentru violoncel și orchestră op. 107
Brahms: Simfonia nr. 1 în do minor op. 68
Gautier Capuçon – violoncel
Orchestra Filarmonicii din München
Valery Gergiev – dirijor

A doua seară a bavarezilor a început cu Suita nr. 2 de Enescu, o lucrare importantă în creația compozitorului național, pentru că reprezintă desprinderea de ethosul popular și trecerea către un nou limbaj muzical, cel din Œdipe și Simfonia nr. 3. O alegere foarte bună pentru Filarmonica din München, căci astfel n-a mai fost scrutată în căutarea celor mai mici abateri de la un presupus idiom românesc al interpretării, cum se întâmplă atunci când Rapsodiile sunt cântate de orchestre străine. Partitura n-a prezentat nici o dificultate pentru instrumentiști sau pentru Gergiev, muzicalitatea lor relevând compoziția lui Enescu în toată splendoarea celor șase părți ale ei, dintre care  chiar Sarabanda a strălucit cel mai mult. Adică tocmai partea în care caracterul popular e cel mai vizibil!

Gautier Capuçon și Valery Gergiev au înregistrat în 2015 primul concert pentru violoncel al lui Șostakovici, cu orchestra de la Mariinski. Un disc bine primit de critică. Însă pentru melomanii români, acest foarte dificil concert rămâne în memoria afectivă prin Andrei Ioniță, primul câștigător al concursului Ceaikovski, chiar cu această partitură pe care a reluat-o și pe scenele bucureștene în ultimii ani. Capuçon e mai direct, evitând dulceața lui Ioniță din prima parte, însă tehnica lui e perfectă. Sub arcușul lui, atmosfera a devenit și mai dezolantă. Sensibilitatea lui Capuçon din partea a doua s-a întâlnit cu perfecțiunea cornului principal din orchestră, creând un moment de o delicatețe tristă. Lunga cadență, în care solistul folosește arcușul simultan cu pizzicato, a fost de o frumusețe rece și meditativă. Sarcasmul orchestral din ultima parte nu a fost atât de evident, ansamblul păstrând mai degrabă o distanță politicoasă față de virtuozitatea solistului, care a încheiat concertul în forță. Artistul francez a apelat tot la Șostakovici pentru encore, de data aceasta implicând toată partida de violonceli alături de el într-un aranjament de corzi emoționant, inclusiv prin contrastul cu Concertul Op. 107.

După Bruckner de ieri, mă așteptam ca Gergiev să coloreze la fel de întunecat Simfonia nr. 1 de Brahms. N-a făcut-o, în schimb a oferit o lectură destul de lentă, aproape de silabiseală, dacă n-ar fi avut în față o orchestră care locuiește în muzica lui Brahms de multă vreme. Fie alături de Celibidache, Wand, sau, mai recent, Thielemann, captați toți pe disc. Am asistat la momente de o frumusețe rară, cum ar fi extraordinarele intervenții pur și simplu tulburătoare ale suflătorilor din ultima parte, chiar înainte de atacarea temei beethoveniene. Simfonia a debutat prin masivitatea masei orchestrale, cu partide bine echilibrate dar un pic greoaie, pentru a continua, în Andante sostenuto, cu fraze lungi, în care corzile au respirat poetic, cu soloul foarte frumos al concert maistrului Lorenz Năsturica-Herschcowici din partea a treia, dublând corni nemaiîntâlniți pe la noi. În fine, o Simfonie care poate fi comentată și criticată pentru un anumit hedonism sonor care a prevalat în fața unei viziuni dirijorale, dar care, în ansamblul ei, a uimit prin frumusețea orchestrală.

Azi a fost o zi foarte bună de Festival. A fost o zi ca pe vremuri.