într-o miercuri, 8 Septembrie, la Ateneul Român
Enescu: Suita a II-a pentru orchestră op. 20
Mendelssohn: Concertul nr. 2 în mi minor pentru vioară și orchestră op. 64
Brahms: Simfonia nr. 4 în mi minor op. 98
Orchestra Filarmonicii Regale din Londra
Julia Fischer – vioară
Vasily Petrenko – dirijor

După LSO, Mozart Players și St Martin, Brexit-ul muzical se întâmplă azi și mâine, prin ocuparea celor două săli de concert principale. La Ateneu e Royal Philharmonic Orchestra (RPO), la Sala Palatului cântă London Philharmonic Orchestra (LPO), fosta orchestră a lui Vladimir Jurowski, de la care a plecat spre Opera din München.

După amiază, scena Ateneului s-a umplut, la propriu, cu efectivul complet al Filarmonicii Regale londoneze, conduși de noul lor director muzical, Vasily Petrenko. O cunoștință veche a Festivalului Enescu, foarte apreciat în 2015, când a venit cu Royal Liverpool Symphony, și în 2019, cu Filarmonica din Oslo.

Petrenko a confirmat și acum, cu brio. Întâmplarea face ca prima lucrare prezentată să fie Suita nr.2 de Enescu, interpretată chiar cu o seară înainte de Filarmonica din München, sub direcția lui Valery Gergiev. La Ateneu parcă a fost altă lucrare. Se poate ca acustica sălii să fi contat, mai ales cu o orchestră completă, tot așa cum se poate ca o a doua audiție, în mai puțin de 24 de ore, să releve mai multe detalii și delicii ale compoziției. Dar, obiectiv vorbind, Petrenko a fost mai implicat și mai atent decât Gergiev, fiecare din cele șase părți ale Suitei au fost puternic colorate și au relevat o profunzime inexistentă la Sala Palatului. Un început excelent.

Apoi Julia Fischer a atacat Concertul pentru vioară nr. 2 de Mendelssohn debordând de o virtuozitate rece. Ireproșabil e epitetul cheie pentru prima parte, unde și acompaniamentul tandru al lui Petrenko a susținut excelent tehnica violonistei. Dar publicul aștepta mai multă căldură comunicativă în partea a doua, primind în schimb un candelabru de gheață. Ultima parte n-a lăsat loc nici unui sentimentalism, ceea ce era de așteptat, dar nici spontaneității, totul a părut calculat (așa și trebuie, dar nu să se și observe). Cu toate acestea, calitatea tehnică a Juliei Fischer a fost admirabilă. Relevată exploziv într-un encore cu un Capriccio de Paganini, tocmai pentru că bucata respectivă nu cere decât precizie și viteză.

În fine, ultima Simfonie de Brahms a fost nouă ocazie pentru Petrenko să etaleze aceeași tehnică dirijorală foarte detaliată, urmărind cu finețe toate intrările instrumentelor, cu indicații coregrafic pointiliste. Desigur, suntem la polul opus meditațiilor metafizice ale unui Fürtwangler, însă dirijorul nici nu și-a propus așa ceva. Această simfonie poate funcționa foarte bine și prin execuția exemplară a multelor momente cheie din partitură. Alternanța temelor din prima parte a avut culori somptuoase, suflătorii și violoncelii din Andante au impresionat prin precizie, iar Passacaglia din ultima parte a fost sumbră, iluminată frumos de finalul simfoniei.

Un foarte bun concert, în care, surprinzător, cel mai bun moment a fost tocmai Enescu.

apoi, la Sala Palatului
Tippett: Dansuri rituale din opera Căsătoria de vară
Enescu: Sonata nr. 3 pentru pian și vioară op. 25, „în caracter popular românesc” (aranjament pentru vioară și orchestră de Valentin Doni)
Elgar: Variațiunile Enigma
Orchestra Filarmonică din Londra
Patricia Kopatchinskaja – vioară
Edward Gardner – dirijor

Edward Gardner a excelat în Dansurile rituale ale lui Tippett extrase din opera The Midsummer Marriage, total inedită în România, dar bine cunoscută în Anglia, unde fostul director muzical al ENO o va prezenta în concert cu LPO. Se poate spune că acest extras e o mică repetiție cu public, în așteptarea soliștilor, la Londra. Muzica e foarte frumoasă, modernă, alternând stiluri, oarecum în maniera lui Hindemith din Mathis Der Maler, dar păstrând uneori ceva din aerul marin al lui Britten din Peter Grimes. Cu toate acestea, a fost sesizabilă o anumită rigiditate sonoră pe care am pus-o pe seama faptului că era prima oară când ascultam compoziția.

A venit apoi rândul Patriciei Kopathcinskaya să uluiască, așa cum face de obicei. Dar trebuie spus și că aranjamentul pentru orchestră al lui Valentin Doni pentru Sonata nr. 3 a lui Enescu este extraordinar, transformând lucrarea într-un fel de concert pentru vioară, în care instrumentul solist dialoghează cu diverse instrumente din orchestră într-un fel amuzant și surprinzător. Kopatchinskaya a profitat de ocazie și a devenit un adevărat personaj al sonatei. Încerc să evit să relatez despre îmbrăcămintea artiștilor, coafuri șamd, dar de data asta, văzând-o pe violonistă purtând un fel de tunică și cântând cu tot corpul, efectiv puteai vedea scripcarul nebun dintr-un sat, uimindu-și audiența într-o cârciumă. A fost mai mult decât o lectură muzicală, a fost un spectacol. Unul completat de un encore cu o scurtă bucată de Béla Bartók (admirabilă alegere în anul în care e aniversat odată cu Enescu, la 140 de ani de la naștere), în care solista și concert maistrul Filarmonicii londoneze au cântat fără arcuș, doar ciupind corzile instrumentelor. Savuros.

Variațiunile Enigma, piesa de rezistență a programului, au arătat altă față a dirijorului. O lectură rigidă, milităroasă a celor 14 variațiuni, indiferent de schimbările de temperament din fiecare. Noroc de orchestră, foarte stăpână pe lucrare, care, deși a respectat fără să se abată indicațiile lui Gardner, a produs multe sunete frumoase. Delicatețea a fost fugară, furtunile cazone. Departe de Marriner și St Martin in the Fields la Festivalul din 2015, departe și de coregrafia legendară a lui Frederick Ashton, care a adăugat un vizual extraordinar lucrării lui Elgar, de negăsit în seara de la Sala Palatului.