Astăzi, la Sala Palatului, va avea loc premiera națională a operei Die Tote Stadt de Erich Korngold. Am scris un argument pentru audierea acestei capodopere într-un articol din suplimentul ziarului Adevărul, publicat în weekend-ul în care debuta Festivalul. Îl reproduc aici:

Die Tote Stadt (Orașul mort)

Korngold este părintele muzicii de film, unul dintre cele mai accesibile genuri muzicale. El este compozitorul partiturilor multora dintre filmele lui Errol Flynn din anii ’30-‘40, cea mai notabilă fiind muzica din Aventurile lui Robin Hood (1938). Korngold a fost un copil minune, cântând și compunând de la cinci ani, ca Mozart. Sau ca Enescu. La douăzeci începe lucrul la Orașul mort. Premiera are loc în 1920, simultan la Köln și la Hamburg, iar succesul e imediat, stârnind admirația necondiționată a lui  Puccini și Richard Strauss. Dar ce destin! Germania nazistă anexează Austria, muzica lui e interzisă. Cea de film e considerată neserioasă de colegii săi și astfel devine un paria al breslei, murind la doar șaizeci de ani, evitat, ocultat, uitat.

Abia în anii ’70, Die Tote Stadt este reluată la New York City Opera. Este înregistrat și un disc, cel mai bun de până acum, cu Caroll Neblett în rolul Mariettei și René Kollo în cel al lui Paul, însă în secolul XXI opera începe să fie revizitată frecvent, cu mare succes. Merită amintit aici că premiera absolută din Australia a fost dirijată de Christian Badea, în 2012. E un moment bun să o cunoaștem și în România, la 101 ani de la creație. Iar dacă mai aveți ezitări în ceea ce privește accesibilitatea muzicii din Orașul mort, căutați pe Internet cântecul (sau liedul) Mariettei: Das Mir Verblieb. Aproape că nu există nimic mai frumos.

E ușor de înțeles de ce opera lui Korngold are succes. Premiera avea loc imediat după încheierea Primului Război Mondial în care probabil că fiecare spectator pierduse pe cineva drag. Libretul, inspirat de frumosul roman al belgianului Georges Rodenbach, spune povestea văduvului Paul, care dezvoltă un cult pentru Maria, soția sa moartă, căreia îi construiește un adevărat templu în casa în care locuiește singur. Într-o zi, observă pe stradă o tânără, Marietta, seamănă perfect cu soția dispărută. O cucerește, dar când aceasta i se oferă chiar în templul amintit, o ucide, sugrumând-o cu o șuviță din părul Mariei, păstrată ca relicvă. O lovitură de teatru absurdă, dar tocmai acesta este momentul în care Paul se trezește de fapt dintr-un vis, întorcându-se la existența lui îndurerată.

Referințele culturale sunt multiple: romanul lui Thomas Mann, Moarte la Veneția, filmul lui Hitchcock, Vertigo sau Muzeul inocenței de Orhan Pamuk sunt tot atâtea chei de lectură pentru această operă atât de frumoasă.

Die Tote Stadt are premiera pe 10 Septembrie la Sala Palatului, cu Orchestra Filarmonicii George Enescu și soliști invitați, sub direcția muzicală a lui Frédéric Chaslin.

Opera lui Korngold este surprinzător de frumoasă și poate sta alături de orice titlu din creația lui Richard Strauss sau Giacomo Puccini. Pentru cei care vor să o reasculte, sau să vadă o producție bună, iată câteva recomandări.

Audio

❁*** René Kollo (Paul), Carol Neblett (Marietta/Marie), Benjamin Luxton (Frank), Hermann Prey (Fritz), Rose Wagemann (Brigitta), Gabriele Fuchs (Juliette), Orchestra și Corul Radio München, Erich Leinsdorf, 1975. RCA/Sony, CD/SACD/streaming, studio, stereo. 🏛 🎧

Opera lui Korngold are parte de o înregistrare completă abia în 1975. Die Tote Stadt fusese prezentată ultima oară la Metropolitan în 1923, iar după mai bine de jumătate de secol, New York City Opera a propus-o din nou publicului, într-o producție modernă, printre primele care foloseau proiecții video (de altfel, și romanul Bruges-la-mort al lui Georges Rodenbach, sursa de inspirație a operei, era ilustrat de autor), și spectacolul a fost reluat în mai multe sezoane, ultima dată în 2006. Simultan, începe și proiectul discografic, în care soprana vedetă a spectacolelor de la New York, Carol Neblett, cântă rolul Mariettei. Erich Leinsdorf are la dispoziție Orchestra Radio din München, capabilă să redea toate culorile partiturii, și o face magnific. E o adevărată orgie simfonică, sintetizând tot felul de influențe ce i-au fost atribuite lui Korngold, de la Wagner și Strauss până la Debussy sau Mahler, dar foarte originală în realitate, poate tocmai pentru refuzul alinierii la dodecafonism. Ascultați preludiul actului al doilea și vă veți pune imediat întrebarea de ce această operă nu se cântă peste tot în lume, în fiecare an. Unul dintre răspunsuri este tocmai efectivul enorm al orchestrei, care nici nu ar încăpea într-o fosă obișnuită, cum e cea a Operei Naționale București.

Carol Neblett e strălucitoare, de un echilibru ideal între cochetărie și inefabil, celebra arie a Mariettei fiind la nivelul unor Maria Jeritza sau Lotte Lehmann. Rolul lui Paul cere tenorului muzicalitatea lui Lohengrin și forța lui Tristan, ceea ce a pus mereu probleme de distribuție a rolului, însă René Kollo, în ciuda unor momente când vocea e sub presiune, cântă impresionant și redă foarte bine tulburarea și delirul personajului. În plus, avem și luxul de a-l asculta pe Hermann Prey în rolul episodic al lui Franz, cântând minunat practic o singură arie (Cântecul lui Pierrot).

Alte înregistrări din discografia relativ redusă a operei includ o transmisiune de la radioul bavarez din 1952, cu Fritz Lehmann, live-ul de la Salzburg din 2005, cu Donald Runnicles și Wiener Philharmoniker, sau înregistrările de la Stockholm (1997) și Frankfurt (2011), însă mai interesante pot fi fragmentele istorice înregistrate de Maria Jeritza, creatoarea rolului, Lotte Lehman și Richard Tauber sau Joseph Schmidt, din epoca gramofonului, care relevă și mai bine tipul de voce necesar rolului lui Paul.

Opera lui Korngold cunoaște un adevărat reviriment în ultimul deceniu, cu premiere naționale la Covent Garden și San Francisco Opera în 2009, Sydney, în 2012, unde Christian Badea a condus orchestra Operei Australia dintr-un studio, iar soliștii și publicul se aflau în sala operei, sau Teatro alla Scala (2019), urmând a fi prezentată, în concert, la Festivalul Enescu 2021. În acest context, videografia Orașului mort tinde să devină tot mai consistentă, cu cel puțin zece înregistrări, dintre care doar patru sunt sau au fost disponibile comercial.

Video

** 🎭 ** 🎼 Klaus Florian Vogt (Paul), Camilla Nylund (Marietta), Markus Eiche (Frank), Sari Nordqvist (Brigitta), Kaisa Ranta (Juliette), Opera Națională Finlanda, Helsinki, Mikko Frank (dirijor), Kasper Holten (regizor), Es Devlin (decoruri), Katrina Lindsey (proiecții video), 2010. Opus Arte, DVD, streaming pe Medici TV.

Decorurile lui Es Devlin pentru spectacolul de la Helsinki amintesc de Muzeul inocenței, romanul lui Orhan Pamuk: scena e o cameră populată cu amintirile lui Paul despre soția lui moartă, o imagine foarte frumoasă pentru obsesia maladivă a personajului. În spatele scenei, în actele doi și trei sunt proiectate imagini ale unor machete reprezentând orașul Bruges noaptea, iar Holten introduce și fantoma Mariei prin folosirea unei actrițe, dar care nu seamănă deloc cu Marietta. Regia are o eficacitate evidentă în a prezenta contextul dar, pe măsură ce trece timpul, devine monotonă, iar scenele devin previzibile. Cu toate astea, imaginile sunt puternice. Camilla Nylund cântă foarte bine, deși îi ia un timp să-și încălzească vocea. Klaus Florian Vogt cântă cu ușurință, nu și cu dezinvoltură, și de aici rezultă un personaj parcă și mai fragil decât în înregistrarea lui Leinsdorf. Orchestra răspunde bine unui Mikka Frank foarte determinat și corect, însă parcă lipsit de poezie.

* 🎭 *** 🎼 Torsten Kerl (Paul), Angela Denoke (Marietta), Iuri Batukov (Frank), Birgitta Svendén (Brigitta), Stephan Genz (Fritz), Barbara Baier (Juliette), Opera Opéra National du Rhin, Strasbourg, Jan Latham-Koenig (dirijor), Inga Levant (regizor), 2001. Arthaus, DVD.

Inga Levant localizează spectacolul de la Opéra National du Rhin chiar în catedrala din Strasbourg, într-un univers postapocaliptic și sordid, încărcat de imagini expresioniste. În acest cadru plin de ruine, eroii operei sunt distorsionați până la punctul în care Paul e nebun încă de la începutul operei, iar Frank, prietenul său devotat, e diabolic, acțiunea scenică ajunge astfel să semene cu cea a lui Faust, actul final arătându-ne o Marietta însărcinată, totul într-o contradicție evidentă cu dramaturgia libretului. Însă, din punct de vedere muzical, lucrurile stau foarte bine, cu un Torsten Kerl în mare formă și Angela Denoke debordând de acute seducătoare, în timp ce Latham-Koenig restituie foarte bine atmosfera orchestrală plină de culoare.

Păcat că spectacolul regizat de Götz Friedrich la Deutsche Oper în 1983 nu mai este disponibil, e cel mai apropiat de estetica operei (trecerea spre actul al doilea e memorabilă), având și un tenor de talia lui James King, impresionant din toate punctele de vedere, amintind de Dirk Bogarde din Moarte la Veneția. Putem spera doar la o reeditare sau la publicarea recentelor montări ale lui Robert Carsen sau Mariusz Treliński de la Berlin (2018), respective Bruxelles (2020).

Die Tote Stadt merită o premieră românească, destul de improbabilă la un teatru de operă, dar măcar în concert. Cine știe, poate că premiera de la Festivalul Enescu va da idei directorilor de operă.