într-o vineri, 10 Septembrie, la Ateneul Român
Antonio Caldara: Introducere din La Passione di Gesu Cristo Signor Nostro; arii din Maddalena ai piedi di Cristo și La morte di Abel
Georg Friedrich Haendel: „Lascia la spina” – Aria lui Piacere din Il Trionfo del Tempo e del Disinganno
Giovanni Battista Pergolesi: Stabat Mater
Ensemble L’Arpeggiata
Philippe Jaroussky – contratenor
Céline Scheen – soprană
Christina Pluhar – conducere muzicală

Programul concertului avea titlul: Stabat mater – Caldara & Pergolesi, însă doar lucrarea celui din urmă a fost prezentată. Antonio Caldara a compus și el muzica unui Stabat mater, dar pentru cvartet de soliști, cor și orchestră, adică un efectiv mult mai numeros decât cel din distribuția anunțată. Ar fi fost o frumoasă simetrie, cei doi compozitori au fost contemporani, chiar au murit în același an, 1736. Muzica lui Pergolesi a fost apreciată postum, în special în Franța, de către Jean Jacques Rousseau, Stabat Mater devenind extrem de populară în repertoriul sacru, în timp ce Caldara a intrat într-o lungă uitare, fiind redescoperit recent de curentul contemporan de interpretare barocă.

Prima parte a concertului a fost mai degrabă o prezentare a celor doi soliști și a ansamblului care îi acompania. Philippe Jaroussky e celebru de ani de zile, un contratenor cu voce dulce, lirică, aproape feminină prin comparație cu ceilalți colegi de faimă mondială (Fagioli, Cenčić, Scholl etc.), și motivul principal pentru care concertul era sold out de multe săptămâni. Mai puțin celebră, Céline Scheen a fost o parteneră foarte bine aleasă. Soprana belgiancă a demonstrat o încadrare perfectă în stilul baroc, o voce de dimensiuni medii, cu un timbru cu nuanțe metalice și agilitate adecvată. Din tot ce a cântat în prima parte, aria cu acompaniament la violoncel, Pompe inutile,a fost cea mai reușită.

L’Arpeggiata e un ansamblu aproape minuscul, compus din zece muzicieni, conduși cu siguranță de Christina Pluhar, cântând pe instrumente de epocă. Sunetul produs e intimist, lăsându-i pe soliștii vocali să strălucească în voie. În aceste condiții, sala Ateneului părea o catedrală pentru delicatul Stabat mater, un opus scris pe patul de moarte de Pergolesi. Poate tocmai de aceea, alternanța părților animate și luminoase cu momente de tristețe profundă poate fi suprapusă peste modelul Kübler-Ross, al celor cinci stagii de acceptare a schimbării.

Jaroussky a înregistrat în 2013 Stabat mater, alături de Julia Lezhneva și ansamblul I Barrochisti condus de Diego Fasolis, un disc foarte apreciat la vremea lui. Și la București a cântat partitura de alto în această capodoperă.  După începutul dramatic al primei strofe, Céline Scheen a continuat sfâșietor în Cujus animam gementem, cu triluri îndurerate, într-o strofă ce descrie muzical cum durerea Fecioarei Maria e la fel de atroce ca și cum trupul i-ar fi străpuns de o sabie. Contratenorul francez a arătat mai puțină prospețime vocală decât acum câțiva ani. A depus eforturi vizibile pentru a intona corect, fiind foarte precaut în a-și alege tempi moderați cu care să-și acordeze coloratura din Que morebat, însă rezultatul a fost impecabil. Fuga din Fac ut ardeam cor meum a fost spectaculoasă, cu cele două voci împletindu-se aproape senzual, pentru ca în lungul duet Sancta Mater, istud agas, toată fervoarea religioasă a lui Pergolesi să capete o dimensiune tandră și spectaculoasă în același timp, prin ornamentațiile lui Jarrousky. Quando corpus morietur a fost dezolant – cum altfel? –, inconsolabil, chiar și după bisul cu duetul Pur ti miro din Încoronarea Poppeei, de Monteverdi. Dacă la Sala Palatului nu ar fi urmat creația națională a operei Die Tote Stadt, adică un moment istoric, aș fi renunțat la al doilea concert fără regrete, pentru a distila tot restul serii emoția acestui Stabat mater.

A doua zi, într-o sâmbătă, 11 Septembrie, la Ateneul Român
Johann Sebastian Bach: Johannes-Passion
Münchener Bach-Chor și Münchener Bach-Orchester
Regula Mühlemann, Weiebke Lehmkuhl, Patrick Grahl, Daniel Johannsen, Michael Volle, Christian Immler.
Hansjörg Albrecht – conducerea muzicală și clavecin

Dacă Stabat mater s-a cântat în preajma sărbătorii nașterii Fecioarei Maria, Johannes Passion a fost programat chiar în ziua comemorării a două decenii de la tragicul 11 Septembrie 2001 de la New York, un moment evocat de Hansjörg Albrecht în debutul concertului.

Nu mai țin minte când s-a dat ultima oară acest oratoriu al lui Bach într-o stagiune simfonică bucureșteană. În orice caz, se întâmplă atât de rar, încât ocazia de a-l asculta la Festivalul Enescu pare unică. Și ce mult timp a trecut de la înregistrarea lui Karl Richter la conducerea ansamblurilor bavareze prezente acum la Ateneu: 57 de ani! O jumătate de secol în care maniera de interpretare a lui Bach s-a schimbat enorm, făcând-o desuetă. Acum Bach-Orchester a venit cu instrumente de epocă incluzând și două teorbe, într-un efectiv restrâns, ca în vremea lui Bach. Asta nu a redus cu nimic dramatismul corului inițial, care a rămas la fel de frisonant. Viteza pe care o dictează instrumentele vechi, pentru a nu se stinge sunetul, adăuga urgență acelui Herr, unser Herrscher obsedant, până la punctul în care ai senzația că crucificarea se întâmplă chiar în acel moment, iar tu ești martorul ei.

Așa cum spunea regretatul critic francez André Tubeuf, Bach implică și compromite în același timp. E cel mai insidios în a-ți zdruncina convingerile. Sigur, te poți bucura exterior de frumusețea muzicii, așa cum recomanda și  dirijorul, dar dacă știi despre ce este vorba, atunci nu mai ai scăpare. Maniera în care s-a cântat la Ateneu a fost intelectuală, de un patetism reținut. Cine se aștepta la mari sfâșieri și emoții copleșitoare ar putea fi dezamăgit. Bach nu este despre așa ceva, nici chiar atunci când descrie muzical calvarul. Există o structură, un scenariu foarte eficace, un eșafodaj care construiește o emoție de altă factură, mai profundă și mai durabilă. Și de aceea, e deplasat să analizezi numere muzicale în parte, mai ales în Johannes Passion, unde nu există vioara din Erbarme dich, ci recitativele celei mai naturaliste Evanghelii, cea a lui Ioan, despre picioare rupte pe cruce pentru a grăbi sfârșitul condamnaților ca să nu rămână atârnați de Sabbath și alte atrocități relatate cu seninătate.

Dar pentru un Johannes Passion reușit e nevoie de un Evanghelist foarte bun, care știe despre ce vorbește. Iar Daniel Johannsen a fost ideal. Sobru, povestind cu o distanțare temporală evenimentele, accentuând înflăcărat profețiile din Scriptură, a jucat un rol nu doar muzical, ci și vizual. Christian Immler a fost Iisus, serenitatea și demnitatea au fost atributele lui, iar atitudinea lui scenică atașantă, de parcă ar fi asigurat tot timpul, prin statura lui înaltă, cu barbă albă, că Iisus n-a murit. Cât despre Michael Volle, experiența sa din operă a făcut din Pilat un personaj tridimensional. Patrick Grahl, inefabilul Don Ottavio de acum doi ani, a cântat ariile de tenor cu aceeași grație. După cum știm, Bach a avut mulți copii, iar câteva dintre fetele lui asigurau părți vocale la „premierele” cantatelor sale de la Thomaskirche. M-am jucat cu gândul acesta privindu-le și ascultându-le pe Regula Mühlemann și Weiebke Lehmkuh. Tot așa cum m-am gândit mereu la efectul pe care trebuie să-l fi produs acest oratoriu asupra credincioșilor care au participat la slujba primei reprezentații. Nu avea cum să fie decât așa cum zicea Tubeuf că se întâmplă și acum: implică și compromite, dar probabil multiplicat de nenumărate ori.