într-o vineri, 8 Octombrie, la Ateneul Român
Ola Gjeilo: Serenity pentru cor a cappella
Rafael Butaru – solo vioară
Ludwig van Beethoven: Simfonia nr. 9 în re minor, op. 125
Diana Țugui, Aura Twarowska, Daniel Magdal, Ionuț Pascu
Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Leo Hussain – dirijor

În timpul Festivalului Enescu, pandemia a crescut de zece ori, privind prin prisma infectărilor zilnice. Până la deschiderea stagiunii Filarmonicii, a mai crescut cu încă 50%, ceea ce face destul de neînțeles programul acestui prim concert care adresează o Odă a bucuriei unei lumi care se scufundă iarăși în izolare și în tăcere. O situație curioasă, de altfel, pentru că Opera Națională face eforturi să continue spectacolele, cu locurile reduse la jumătate, Filarmonica se mută în online de la al doilea concert singular, în timp ce Orchestra Națională Radio nu mai deschide deloc, sugerând o revedere cu publicul abia la anul.

În lipsa unui solist pentru un concert instrumental, Leo Hussain a propus o lucrare inedită pentru cor a capella. Compozițiile norvegianului Ola Gjeilo se încadrează mai degrabă în curentul New Age decât în muzica clasică. De altfel, titlul lucrării, Serenity, camuflează un motet în șase părți din canonul catolic, cântat de obicei în preajma Crăciunului, numit O Magnum Mysterium. Ateneul Român s-a dovedit încă o dată flatant pentru vocea umană, micul ansamblu coral dirijat de Hussain a umplut auditoriumul cu sonorități nemaiîntâlnite decât la Festivalul Enescu, în concertele baroc. Solo-ul de vioară al lui Rafael Butaru, concert maistrul Filarmonicii fiind plasat în sală, a oferit un contrapunct inspirat unei muzici corale suave, pe care a salvat-o de la platitudine, ba chiar făcând-o captivantă.

Se spune că pandemia va produce schimbări în viețile tuturor. La Filarmonică a produs una semnificativă: reducerea orchestrei pentru Simfonia a IX a la un efectiv cameral, cu doar opt viori prime, patru violoncele, trei contrabași. Cred că au fost mai puține corzi decât la premiera absolută a celei mai importante lucrări a lui Beethoven. Evident, în aceste condiții, corzilor le-a lipsit forța în multe rânduri, nereușind să obțină un sunet imersiv așa cum eram obișnuiți la Ateneu. Reversul medaliei a fost că instrumentele de suflat, în special lemnele, s-au auzit foarte clar, repoziționând sonor simfonia, ca și cum ar fi fost interpretată de un ansamblu baroc, dar care folosește instrumente moderne. Însă, odată cu această claritate, la fel de evidente au devenit și greșelile, intrările nesincronizate și intonațiile dubioase ale alămurilor, deși trebuie să remarc că de data asta partida de corni s-a descurcat neașteptat de bine. Astfel încât, în absența oricăror comparații cu alte interpretări ale simfoniei, înregistrate sau ascultate tot aici, în alte stagiuni, muzica a menținut curiozitatea publicului până la final, tocmai prin aceste sonorități neobișnuite.

Cvartetul de soliști a ocupat loja din stânga scenei, iar corul a fost împărțit în două, vocile feminine în stânga, cele masculine în dreapta, în sală. Efectul stereofonic a fost interesant, dar numai pentru cei așezați în mijlocul auditoriumului. Ionuț Pascu a dominat fără probleme partitura de bas, deși a fost nevoit să împingă vocea de multe ori. Daniel Magdal a rezonant frumos în acute și s-a integrat bine cu colegii săi, Aura Twarowska a arătat același profesionalism ca întotdeauna, iar faptul că a fost vizibil acest lucru spune multe, în condițiile în care partitura de alto nu e cea mai proeminentă, iar Diana Țugui a cântat cu siguranță partea de soprană.

Aș putea spune că a fost foarte mulțumitor în condițiile date, când nici măcar nu știm data următorului concert cu public. Dar acea zi va veni până la urmă.

Update: Orchestra Națională Radio deschide stagiunea vinerea viitoare, dar calendarul nu este încă populat cu nici un fel de evenimente.