Iron Maiden e prima trupă foarte mare, din liga legendelor rock, care a venit în România după pandemie, în turneul lor Legacy of the Beast. Pe betoanele de la Romexpo i-au așteptat cam 10-12.000 de spectatori de toate vârstele, de la puști de școală generală, la rockeri din zona 50+ și doamne cât se poate de respectabile care-și arătau una alteia fotografii cu copiii lor, dar toți purtând tricourile cu Eddie, mascota formației și imaginea tuturor copertelor discurilor lor. Pentru niște tipi care au început să cânte în 1975 e normal să aibă un public eterogen, ca la Operă.

Față de turneul Somewhere Back in Time, când i-am văzut ultima dată, pe stadionul Cotroceni, în… 2008, nu s-au schimbat prea multe, din punct de vedere  muzical, ba chiar cred că Bruce Dickinson a cântat mai bine. E uimitor cum a reușit să-și mențină vocea și să fie la fel de energic ca acum 30-40 de ani. Sigur, nu mai poate țipa atât de avântat, însă n-a fost nevoie să transpună nimic din muzica pieselor vechi.

Marea diferență a fost scena, mai elaborată decât în trecut. Setlist-ul a fost grupat pe diverse perioade ale istoriei grupului și ilustrat vizual cât mai variat posibil. De la pagode japoneze, pe tema ultimului album, Senjutsu inspirat de samurai (senjutsu înseamnă tactică), trecând prin imaginarul gotic pentru Revelations sau Sign of the Cross, marile hituri au avut o scenografie singulară în cazul lui Flight of Icarus (ilustrativă), Fear of the Dark (atmosferică) sau Aces High (spectaculoasă, un avion Spitfire, cred că mai mare decât în realitate), însă, până la urmă, cel mai mult mi-a plăcut simplitatea din Hallowed Be Thy Name, când Bruce cânta pe un eșafod, lângă un ștreang, așteptând ca un haiduc execuția.

Nivelul sonor a fost o mică decepție. După gustul meu, ar fi trebuit să fie de două ori mai tare. O alta, dar previzibilă, a fost solistica lui Murray, sub ton, ca de obicei. Adrian Smith a fost destul de șters, de fapt piesele în care strălucea nu au fost incluse și acest excelent chitarist rock a rămas cantonat în zona ritmică. Ce-i drept, aici e punctul forte al trupei. Cu un Steve Harris mereu egal cu el însuși din înregistrările de studio și cu un Nicko McBrain cu un entuziasm de nezdruncinat la tobe, ritmul galopant, specific lui Iron Maiden a mers fără probleme. În piesele vechi, cele de dinainte de No Prayer…, Janick Gears n-a prea avut mare lucru de cântat. Însă constanța componenței trupei, neschimbată de zeci de ani, rămâne aproape unicat pe scena heavy metal.

Bruce Dickinson a fost sufletul serii. Piesele de pe Senjutsu, compuse pentru vocea sa de acum, i-au dat timpul necesar să se încălzească fără să fie vizibilă tranziția, astfel încât, la Revelations și apoi la Icarus, toată lumea a savurat maniera lui aproape operatică de a cânta, ca un tenor dramatic, cu acel vibrato inconfundabil și cu impostație vocală penetrantă.

Eu prefer piesele lor din anii ’80, când creativitatea lui Steve Harris era intactă și nu intrase în faza variațiunilor pe teme mai vechi (dar reușite) de după Fear of the Dark (1992). De fapt, albumul acela mi s-a părut, la vremea lui, o ciorbă reîncălzită, însă timpul a demonstrat, mai ales în concerte, că a devenit un clasic. Egalitatea între piesele „clasice” și cele noi a fost restabilită abia după bis, de fapt, bisuri: The Trooper, Run To The Hills și Aces High, acesta ultimă piesă având meritul de a fi popularizat celebrul discurs al lui Churchill în rândul rockerimii mondiale. Bună și ideea de a cânta The Clansman, aproape o parafrază la Infinite Dreams, dar vorbind apăsat despre libertate, într-o țară aflată multă vreme după Cortina de Fier și, acum, atât de aproape de Ucraina…