într-o sâmbătă, 28 Mai, la Opera Națională București
Giuseppe Verdi: Rigoletto
Regia: Stephen Barlow; scenografia: Yannis Thavoris; lighting design: Warren Letton; coregrafia: Victoria Newlyn
Lucian Petrean (Rigoletto), Veronica Anușca (Gilda), Jenish Ysmanov (Ducele), Alin Anca (Sparafucile), Sorana Negrea (Maddalena), Andrei Lazăr (Borsa), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Daniel Pop (Marullo), Sidonia Nica (Giovanna), Filip Panait (Monterone), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Cristina Eremia (Pajul), Adrian Streza (Ușierul)
Dirijor: David Crescenzi, maestru de cor: Daniel Jinga
Orchestra și Corul Operei Naționale București

Stagiunea centenară ar fi fost mai săracă fără Rigoletto în excelenta producție a lui Stephen Barlow, din 2014. E o punere în scenă reprezentativă pentru teatrul britanic și, dacă decorurile ar fi realizate din materiale mai bune (de exemplu, cel folosit pentru a imita zidăria), ai putea crede că te afli la Covent Garden, dar numai din punct de vedere vizual. Translația temporală a acțiunii din evul mediu în epoca prohibiției funcționează ireproșabil, păstrând intacte relațiile feudale dintre personaje: Ducele devine un boss mafiot (la premieră, tenorii din cele două distribuții erau rași în cap și trimiteau evident la Al Capone), iar Rigoletto e o coadă de topor a sa, deținătorul unui bar ilegal, camuflat sub o firmă de pompe funebre. De aici încolo, Marullo & Co nu sunt altceva decât restul clanului, iar faptul că în final, tot ei îl omoară și pe Rigoletto nu mai miră pe nimeni.

Muzica n-a fost nici pe departe la înălțimea punerii în scenă, iar reluarea spectacolului după aproape patru ani de la ultima reprezentație a părut să stea sub semnul ironiei destinului. Mai întâi a anulat Ștefan Pop, tenorul care urma să cânte rolul Ducelui de Mantua, înlocuit cu Jenish Ysmanov, fără ca ONB să anunțe explicit schimbarea de distribuție, substituția făcându-se pe cât de discret, pe atât de rapid în toate materialele publicitare. La prețuri de 400 RON pentru biletele din stal, acest tip de PR, sau, mai degrabă, absența lui a dezamăgit pe unii spectatori, care au și renunțat să mai vină la spectacol, deși anulări de ultim moment se întâmplă în orice teatru de operă din lume. Nici o prezentare a noului tenor, nici un anunț, nici o explicație, nici o urare de succes înlocuitorului. S-a dovedit că ar fi avut nevoie.

Spectacolul a început cum nu se poate mai rău, orchestra și tenorul decalându-se atât de tare, încât muzica a fost la un pas să se oprească în scena petrecerii/orgiei din primul act. Afară ploua, iar în ultimul act, mesajele RO Alert au început să zbârnâie în toată sala, anunțând ploi diluviene, chiar în momentul în care Sparafucile exclama: La tempesta è vicina! E ironic, dar în același timp, incidentul a revelat și dimensiunea enormă a nerespectării solicitării teatrului ca spectatorii să-și închidă telefoanele în timpul spectacolului, nu doar să le comute pe modul mute. Restul actului trei a continuat cu participarea muzicală a telefoanelor, într-un contrapunct uneori eșuat, alteori teribil de nimerit, completând simultan, nemilos și greșit, partitura lui Verdi.

Lucian Petrean a fost vedeta serii, ceea ce spune multe, în primul rând că n-a fost un triumf. Rigoletto al său rămâne truculent, în ciuda eforturilor vizibile ale baritonului de a-și nuanța interpretarea, încercând să-și tempereze stilul stentorian obișnuit și să scoată personajul din liniaritate. Problema este că nuanțele lui n-au avut o logică clară, spre deosebire de Verdi, care o sugerează destul de limpede, din moment ce atâția baritoni mari au observat-o: tonul patern și duios al duetului cu Gilda (Figlia! Mio padre!), implorația umilitoare către Marullo din Cortigiani, durerea din Ah! Solo per me l’infamia (pentru simplul fapt că lacrimile unei fete răpite și seduse ar trebui să devină hohotul de plâns interior al tatălui ei, mai ales la niște italieni, care au chiar proverbe despre asta, ireproductibile aici). Totuși, baritonul s-a abținut să forțeze până la finalul duetului cu Gilda din actul doi, iar atunci când a făcut-o (în Si vendetta, tremenda vendetta) a declanșat aplauze și ovații. Pe de altă parte, admir faptul că Lucian Petrean abordează rolul bufonului în ambele spectacole cu Rigoletto, în două zile consecutive. Nu e puțin lucru.

Veronica Anușca a fost decepția serii. Nimic din ingenuitatea adolescentină a Gildei, nimic din delicatețea descoperirii feminității din Caro nome, nimic. Și nimic altceva decât un registru acut cu care soprana nu pare să știe ce să facă, nechezând notele înalte și cântând cu o vulgaritate care făcea ca Tutte le feste să pară ca și cum Madame Bovary ar fi fost surprinsă de soț împreună cu Léon. Cineva ar trebui să-i dea Veronicăi Anușca numărul de telefon al Ilenei Cotrubaș, ca s-o întrebe cum se cântă Gilda.

După un prim act aproape de catastrofă, Jenish Ysmanov a etalat un timbru liric realmente plăcut, dar Ducelui imaginat de el i-au lipsit insolența și dualitatea. Tenorul kirghiz a cântat liniar, astfel încât momentele care se potriveau cu maniera sa au ieșit bine (duetul cu Gilda), iar cele care nu se suprapuneau peste lipsa lui de imaginație au sunat, desigur, școlărește. Iar dacă tot a riscat să cânte cabaletta Possente amor, finalul fără acuta de bravură n-a ajutat. Pare destul de tânăr (n-am găsit nicăieri informații despre vârsta lui) și e posibil să aibă un viitor frumos în față. Dar această voce nu dă semne că ar umple o sală de 2500 de locuri, așa cum sunt cele spre care aspiră.

Dintre comprimari, Filip Panait a făcut cea mai bună impresie ca Monterone, se pare că ONB tocmai a descoperit un bas de viitor. Alin Anca a fost onest, dar n-a speriat pe nimeni în rolul asasinului Sparafucile, iar Sorana Negrea a fost o Maddalena matroană (ca de obicei), făcând inexplicabilă pasiunea Ducelui pentru ea.

Rămâne orchestra, ineptă în cea mai mare parte. David Crescenzi a avut toate bunele intenții, însă lipsa de repetiții a fost evidentă, nu numai în decalajul din primul act, ci peste tot. Ce diferență față de frumoasa Fanciulla del West de la Opera Cluj! O diferență dată de repetiții, pentru că spectacolul de sâmbătă de la ONB cu Rigoletto a fost mai degrabă o repetiție generală cu costume pentru cel care urmează a doua zi, dar cu distribuție diferită.

Update cu distribuția de Duminică, 29 Mai:

cu următoarele schimbări: Cristina Maria Oltean (Gilda), Florin Guzgă (Ducele), Leonard Bernad (Sparafucile)

Chiar și revăzută a doua zi, producția lui Stephen Barlow rămâne la fel de interesantă. Evident, n-am s-o mai comentez, dar țin să remarc că acest revival n-a pierdut practic nimic din regia de scenă de la premieră și aș vrea să-i felicit pe cei care s-au ocupat de reluare, necreditați în afiș sau pe website-ul ONB.

Așa cum anticipam, a fost mai bine. Cristina Maria Oltean are o voce care s-ar încadra în limitele subretei de coloratură, dar căreia îi lipsește o parte importantă din… coloratură. Caro nome a ieșit masacrată de acute acide și, în general, tot ce era mai sus de Do a fost ori țipat ori fals. Un timbru cristalin, cu un vibrato prea rapid uneori, alteori adecvat, dar acesta este tipul de voce pentru care Verdi a scris rolul Gildei. În ciuda acestor probleme, Oltean a restituit ingenuitatea personajului și în final, deși e ca și cum aș alege dintre două rele, prefer onestitatea acestei soprane în locul verismului necontrolat al Veronicăi Anușca, chiar dacă aceasta din urmă este mai bine echipată vocal.

Florin Guzgă a demonstrat o cu totul altă anvergură față de Ysmanov. Cu tot lirismul tenorului ieșean, a demonstrat o voce mai virilă, cu un registru acut cuceritor. Aici e locul să remarc și o capcană neintenționată a producției de la ONB: în debutul actului întâi, recuzita din clubul mafioților (în special mesele) absoarbe sunetul și toți tenorii care au cântat în această producție s-au auzit slab în Questa o quella și în scenele subsecvente (Partite? Crudele!), pentru ca la revenirea în același decor, dar debarasat de recuzita de restaurant, vocea tenorului să sune clar mai bine în Possente amor. Experiența și siguranța lui Florin Guzgă au fost decisive.

Cumva, Lucian Petrean rămâne legat de producția lui Barlow, ca și cum ar fi un element al ei, încă din conceptul regizoral. În al doilea spectacol a fost mai atent la frazare decât ieri, n-a mai forțat nicăieri, chiar dacă valoarea notelor grave a fost uneori relativă. Rămâne un Rigoletto solid pentru ONB, deși publicul ar trebui să-l vadă în acest rol și pe un Ghiță Petean sau un Željko Lučić, ca să amintesc doar doi baritoni care sunt accesibili totuși teatrelor de operă din România.

Și Sorana Negrea a cântat mai bine, iar Leonard Bernad a făcut un Sparafucile destul de bun, chiar dacă rolul devine și mai teribil dacă e distribuit unei voci de bas mai profunde decât a lui.

Evident, incidentele cu soneriile telefoanelor au încetat, chiar dacă n-au dispărut în totalitate și, mulțumită experienței celor de pe scenă, și David Crescenzi a avut mai puține probleme, chiar dacă orchestra a executat destul de mediocru indicațiile sale.

Mi-ar plăcea foarte tare dacă în stagiunea următoare Rigoletto s-ar relua cu o distribuție comparabilă cu cea din Otello, următorul eveniment, de care ne mai despart doar nouă zile.